IGB

Dintr-o evidenta lipsa de alte activitati pe placul meu, am purces astazi pentru prima data anul asta catre arenele BNR sa vada si ochiul meu ce-ncearca baietii aia de acolo sa execute cu pretentia de tenis. Dupa un prim meci in care Pavel si-a luat bataie foarte impacat in 2 seturi si totodata ramas bun de la public in ultimul meci al carierei la simplu, mult prea usor si fara interes dupa parerea mea (ba chiar cred ca era mai castigat daca venea in slapi si o palariuta de soare, pe relaxare si caterinca), a urmat un meci care chiar nu promitea nimic spectaculos intre Marius Copil - 18 ani, Romania, locul 546 ATP si Ruben Ramirez Hidalgo - 31 ani, Spania, locul 125 mondial. Fiind si singurul meci pe care l-am vazut integral, sa va povestesc despre asta, fara pretentia ca m-as putea macar exprima cat de cat decent in cadrul acestui sport, cu atat mai mult pricepe cine stie ce subtilitati tactice, altele decat cele trase cu urechea de la toti expertii care ma inconjurau in arena. Ei bin...

As putea sa spun aceleasi lucruri mai mult sau mai putin evidente care s-au tot vehiculat cu privire la prestatia arbitrului, la stilul de joc al celor 2 echipe, la cine merita mai mult sau mai putin sa dispute finala, chestii privite de fiecare data si de fiecare persoana intr-un mod cu totul subiectiv. Ceea ce ramane, din punct de vedere al erorilor de arbitraj, cred eu, sunt: penalty la Thierry Henry in meciul tur, Abidal eliminat aiurea in retur pentru Barcelona si cel putin 2 penaltiuri clare neacordate lui Chelsea. Ceea ce ramane, insa, din punct de vedere al fotbalului in sine, al emotiilor pe care le starneste acest sport, cred din nou eu, este enorm, imens. In afara de faptul ca nu poate fi comparat nicicum cu scarba de fotbal care se practica in RO, sunt anumite imagini, momente, care denota niste trairi incredibile, niste pasiuni extreme. De exemplu, cum trebuie sa se simta un jucator care inscrie golul victoriei, al calificarii, in minutul 93, dupa o partida de o incarcatur...

M-am uitat duminica seara la un meci de fotbal, in sfarsit un meci de fotbal, dupa un weekend intreg de meciuri din Liga 1, meciuri care numai de fotbal nu se puteau numi. In afara de scorul final, pe care poate il cunoasteti, 4-3 pentru Atletico, meciul a fost cu adevarat fascinant, cu rasturnari de scor, dominare cand de o parte cand de cealalta. Pana si raportul final de posesie, 54%-46% pentru Barcelona, a surprins, in conditiile in care in ultimele 5-6 meciuri ale formatiei catalane indiferent de competitie sau de locul de disputare a partidei, procentajul era unul zdrobitor, de peste 70% posesie in favoarea FC Barcelona.  Apararea Barcelonei apre a fi punctul slab al echipei, in conditiile in care chiar si capitanul Puyol a gresit flagrant la ultimul gol al celor de la Atletico, iar portarul Victor Valdes gafeaza meci de meci mai mult sau mai putin scuzabil. Cu un Sergio "Kun" Aguerro in mare forma (imaginati-va ce atac ar fi avut Atletico cu Sergio Aguerro si Fernando ...

Evident, intrebarea din titlu este una retorica, raspunsul fiind unul binecunoscut, zic eu. Nu, el nu tine cu Steaua, nici macar nu-l intereseaza Steaua, asa cum nu-l intereseaza nici performanta pe plan sportiv, asa cum nu-l intereseaza nici oamenii carora le face case si le doneaza bani numai daca sunt cel putin 3-4 televiziuni langa el. Pana acum il interesa Steaua pentru ca avea nevoie de capital de imagine. Acum, dupa esecul total din politica, nu prea mai are de ce sa-si doreasca un capital de imagine, drept pentru care si jucaria lui, Steaua, nu mai pare asa pretioasa. Mai ales in conditiile crizei financiare mondiale, ocazie cu care averea lui s-a diminuat mult, ar vinde Steaua, dar, evident, ca orice speculant roman, numai pe un pret mult mai mare decat cel corect, smecheria romaneasca proverbiala verificandu-se si de asta data. Eu personal nu imi doresc decat sa il vad plecat din Ghencea, precum vor si alti 80-85% din suporterii Stelei. DA, asta e adevarul, 80-85% din suporte...