Gipuzkoa - am ratat racheta pentru ca ma uitam la papusi (8 – 9 august)
Va povesteam ieri ca am ratat racheta de deschidere a celei mai mari sarbatori din anul acestui oras. Iata cum: pe strada aia, cu 200 de metri mai incolo, tocmai treceau niste papusi de patru metri inaltime, iar eu eram cu gura cascata la ele. Cand am ajuns in fata primariei, treaba era facuta, fumul se imprastiase si toata lumea aplauda ceva ce eu nu vazusem. In apararea mea: papusile alea chiar erau spectaculoase.
Sa o luam de la inceput, pentru ca ziua a inceput linistit si abia dupa aia a explodat. Prima oprire a fost pe un pod. Puente de Maria Cristina, care leaga centrul de gara, si care e cel mai franturzesc lucru vazut de mine intr-un oras spaniol. La cele doua capete ale lui stau patru obeliscuri de 18 metri, albe, cu picioare de granit roz, cu ornamente aurite si cu grupuri de statui in varf. Nu sunt originale ca idee si nici nu se ascunde nimeni de asta: sunt copiate dupa cele de pe Pont Alexandre III din Paris, adica podul ala pe care l-ati vazut in toate filmele. L-au inaugurat in 1905, chiar de ziua orasului, si i-au pus numele reginei Maria Cristina, care isi facea verile aici si care e, practic, motivul pentru care San Sebastian arata cum arata si nu ca un port de pescari.
Am stat cateva minute sub unul din ele, ca prostul, cu capul dat pe spate. Statuile din varf ar trebui sa reprezinte Pacea si Progresul, dar de jos vezi mai ales un cal auriu care pare ca sta sa cada in cap peste tine. Iar pe balustrada podului, daca te uiti de aproape, sunt balauri. Balauri adevarati, cu solzi, care se uita in jos la apa. Cine s-a apucat sa proiecteze podul asta era un om caruia i s-a spus „fa-ne si noua unul ca la Paris" si care a raspuns „va fac unul ca la Paris, dar cu balauri", si nimeni nu l-a oprit. Respect.
Restul zilei l-am petrecut asteptand seara, pentru ca seara aia era Semana Grande. In basca ii zice Aste Nagusia, adica exact acelasi lucru, Saptamana Mare, si e sarbatoarea orasului: opt zile in august in care se inchid strazile, se pun scene in trei-patru piete, se bea de dimineata pana ziua urmatoare si se dau focuri de artificii in fiecare seara peste golf. Deschiderea se face cu o racheta trasa de la balconul primariei, ii zice canonazo, si e momentul in care orasul rupe lantul.
Si aici intervin uriasii. Va aduceti aminte ca acum vreo zece zile, la Castro Urdiales, am nimerit din intamplare peste niste figuri de patru metri care ieseau pe balconul primariei si va-am zis ca se cheama gigantes y cabezudos si ca o sa ne mai intalnim cu ele? Ei bine, ne-am mai intalnit. Iar diferenta dintre trei uriasi pe un balcon intr-un orasel de coasta si ce se intampla la Semana Grande in San Sebastian e diferenta dintre o petrecere de bucatarie si un festival.
Sunt vreo zece-douasprezece, merg in coloana pe mijlocul bulevardului, si sub fiecare e un om care il duce in spate si care se invarte cu el, ceea ce face ca uriasul sa se legene si sa se roteasca de parca danseaza. Au fete pictate mari si linistite, se uita undeva peste capetele tuturor, si sunt imbracati fiecare altfel: unul e o cucoana in rochie alba cu volane si cordon rosu, altul e un domn cu redingota, altul e un taran cu palarie si sort de piele care tine o unealta in mana. In spatele lor merge o fanfara de tobe si de fluiere ascutite, se cheama txistulari, si sunetul ala se aude de la trei strazi distanta si nu seamana cu nimic din ce am auzit in Europa.
Ce m-a dat pe spate nu au fost uriasii, ci copiii. Toata strada era plina de parinti cu copii pe umeri, si copiii aia nu se uitau la telefon, nu plangeau si nu cereau inghetata. Se uitau. Unii aratau cu degetul si strigau nume — pentru ca uriasii au nume, iar copiii de aici ii stiu pe toti pe nume, cum stiam noi jucatorii de la Steaua in meciul cu Valencia. Iar oamenii mari, in jurul meu, cantau odata cu fanfara. Nu turistii. Localnicii. E o diferenta pe care o simti imediat si care iti spune daca esti la o sarbatoare sau la un spectacol facut pentru tine.
Cand am ajuns in sfarsit in fata primariei, era full de lume. Cladirea e o chestie mare, alba-galbuie, cu doua turnuri cu ceas si cu cupole, care arata mult mai bine decat ar avea dreptul sa arate o primarie — si asta pentru ca nu a fost construita ca primarie, ci ca Marele Cazinou al orasului, pe vremea cand aici veneau regi sa piarda bani. Pe fatada erau cateva zeci de steaguri albe si verzi, in fata ei o scena, pe scena niste oameni in alb cu esarfe rosii, si in jurul meu o mie de oameni imbracati exact la fel: alb din cap pana in picioare si o basma rosie la gat. Asta e uniforma, si o poarta si copiii de trei ani, si domnii de optzeci.
Am iesit din multime dupa vreo jumatate de ora, cand mi s-a facut clar ca nu mai inteleg nimic din ce se anunta la microfon si ca nici nu conteaza, si am coborat spre golf. Era exact ora aia dinaintea apusului cand cerul de deasupra insulei se face portocaliu iar apa ramane cenusie, si dupa doua ore de tobe mi s-a parut ca cineva a dat volumul mai incet la tot orasul. Pe plaja, in fata mea, doua siluete se plimbau prin apa pana la glezne. In spatele meu, la 300 de metri, se urla ca la meci. Ambele lucruri erau San Sebastian, in acelasi minut.
A doua zi, duminica, orasul a facut ceva ce nu am mai vazut nicaieri: si-a bagat un teren de polo pe apa in mijlocul golfului. La propriu. Un dreptunghi de bare albe plutitoare, cu doua porti cu plasa neagra la capete, ancorat la vreo 50 de metri de mal, cu apa de mare inauntru si cu jucatori cu casti colorate pe cap care se bateau pe minge in timp ce, la 20 de metri mai incolo, lumea inota linistita spre plaja. Pe fundal, insula si barcile de agrement. Am stat rezemat de balustrada un sfert de ora, m-am uitat la ei si mi-am imaginat ce ar insemna sa faci asa ceva la Mamaia: pana sa se aprobe terenul ar veni iarna, si pana sa vina iarna ar fura cineva portile.
Si tot in ziua aia am dat peste lucrul care mi-a schimbat un pic felul in care ma uitam la orasul asta. Pe un stalp, printre alte o suta de autocolante, unul mare, alb-violet, cu o felie de prajitura desenata pe el, pe care scria: „San Sebastian is not a cheesecake". Si dedesubt, in basca si in spaniola: turistificarea mananca orasul.
Acum trebuie sa va spun ceva. De vreo doua saptamani, in toate articolele astea, va tot povestesc despre tarta de queso, prajitura aia cu branza arsa deasupra care s-a nascut in orasul asta si care a ajuns pe Instagram in toata lumea. Am cautat-o, am comparat preturile, m-am laudat ca am gasit-o cu 4,50 euro. Si acum aflu, de pe un stalp, ca oamenii de aici s-au saturat sa fie o prajitura. Ca exista chiar si o revista facuta de localnici care se cheama fix asa, „Asta nu e un cheesecake", si in care se scrie despre cum orasul a devenit atat de scump incat copiii lor nu isi mai permit sa stea in el. Turismul a ridicat chiriile, apartamentele s-au mutat pe platformele de inchiriat, si tinerii pleaca. Nu e o teorie, e aritmetica.
Si nu, nu m-am simtit dat afara. Nimeni nu s-a purtat urat cu noi nici macar o data in doua saptamani, iar autocolantul ala nu era indreptat spre mine personal. Dar e o chestie sanatoasa sa iti aduci aminte, in mijlocul unui concediu, ca locul in care tu esti in vacanta e locul in care altcineva incearca sa isi plateasca chiria. Am cumparat in continuare tarta de queso. Doar ca acum stiu ce nu sunt.
Ne-am plimbat toata dupa-amiaza si am dat peste cel mai bun magazin din calatoria asta, si nu a fost nici de branza, nici de vin. Era un magazin de tricouri de fotbal vechi, doua camere mici, umerase pe bara, si pe ele nationale si echipe care in mare parte nu mai exista. Pe primul umeras: RDG. Germania de Est. Albastru cu guler alb, cu stema aia cu ciocanul si compasul in cununa de spice, exact ca in pozele alb-negru din anii 70. Al doilea, tot RDG, cu dungi. Mie mi s-au inmuiat genunchii, pentru ca sunt omul care se uita la specificatii tehnice si la tricouri de fotbal cu aceeasi placere vinovata.
Dar cel care m-a tinut in loc cinci minute a fost altul. Un tricou alb, cu un desen facut de mana, cu un tip cu barba si banderola pe brat, cu pumnul ridicat. In jurul lui, scris cu markerul: „Capitan 1982", „El Doctor", „Resistencia" si „Democracia Corinthiana". Ala e Socrates, capitanul Braziliei de la Mondialul din 1982 — echipa aia care a jucat cel mai frumos fotbal vazut vreodata si care a pierdut cu Italia, cum se intampla. Si care chiar era doctor, cu facultate de medicina terminata, de unde si porecla. Iar „Democracia Corinthiana" a fost miscarea prin care el si colegii lui de la Corinthians au inceput sa voteze toate deciziile clubului, de la cine joaca pana la la ce ora se mananca — intr-un Brazilia care era in plina dictatura militara si in care nu vota nimeni nimic. Un tricou de fotbal cu un manifest politic pe el, intr-o pravalie din Tara Bascilor. Nu l-am cumparat si ma gandesc si acum la el.
Am ajuns in orasul vechi pe la ora la care se umple, adica de indata ce soarele nu mai bate direct in strada. Peste ulite erau intinse panze albe cu scris de mana, agatate de la un balcon la altul, cum se pun la noi bannerele de zilele orasului, doar ca alea de aici sunt scrise in basca si nu anunta niciun manele. Si m-am oprit, ca de obicei, in fata tablei cu meniul de la Gandarias, unde am mai mancat si care are meniul scris pe o placa mare de lemn, in trei coloane, cu preturi la fiecare rand. Va spun cifra care conteaza: un pintxo bun costa intre 3 si 6 euro, o portie serioasa de peste sare la 20-30, iar carnea de vaca veche trece de 30. Adica se poate manca foarte bine cu 20 de euro de om daca stai in picioare la bar, si se poate da de trei ori pe atat cu aceeasi mancare daca te asezi la masa. Asta e toata smecheria orasului asta.
Si dupa aia, cand ne intorceam spre masina, am dat peste un mars. Nu unul mic. Toata strada aia lunga din orasul vechi, de la un capat la altul, plina de oameni pana nu se mai vedea pavajul, cu steaguri palestiniene in mainile a vreo jumatate din ei si cu o panza uriasa in fata pe care scria ceva in basca si in rosu. In capatul strazii, in fundal, turnul catedralei. Erau si copii, si oameni in varsta, si tineri cu rucsacuri, si mergeau linistit, fara sa strige, ceea ce facea toata treaba sa para si mai serioasa.
Nu e prima data cand vedeam steagul ala aici. Il vazusem la ferestre, il vazusem pe ziduri, il vazusem pe autocolante langa cele cu cheesecake. Si m-am intrebat, sincer, de ce tocmai aici, pentru ca in Spania restul e mult mai potolita treaba. Am citit dupa aia si o sa va spun ce am inteles, fara sa iau partea nimanui, pentru ca nu e blogul potrivit si nu sunt eu omul potrivit.
Sunt trei motive care se aduna. Primul e Gernika. Orasul ala in care am fost acum o saptamana si jumatate, cu stejarul lui si cu bombardamentul din 1937 — primul oras civil din Europa distrus din aer, ca experiment. Bascii au in memoria colectiva imaginea unui oras plin de oameni obisnuiti facut praf de la altitudine, si o recunosc imediat cand o vad din nou pe alta harta. Al doilea e ca aici exista de o suta de ani o discutie despre autodeterminare — cine decide pentru un popor mic, si cine ii recunoaste dreptul sa decida — asa ca orice alt popor care spune aceleasi cuvinte gaseste ureche. Al treilea e pur si simplu vechime: legatura asta se tot construieste de prin anii 70, s-a asezat in miscarea sindicala, in cluburile de cartier si in tribunele de fotbal, iar acum a ajuns un reflex cultural transmis din tata in fiu, ca sarbatoarea sau ca limba.
Am stat pe margine si i-am lasat sa treaca, si asta a fost tot ce am facut. Dar mi s-a parut necinstit sa nu va povestesc, pentru ca daca veniti aici in august o sa vedeti si voi, si e mai bine sa stiti dinainte ca nu e ceva intamplator.
Maine e ziua in care in sfarsit vad focurile de artificii, adica singurul lucru pentru care se pune tot orasul pe nisip. Si tot maine ne suim intr-o barca si mergem pe insula aia din mijlocul golfului la care ma tot uit de doua saptamani din toate pozele. Doua lucruri intr-o zi, ceea ce dupa cum ma cunoasteti e un record.
Partea plictisitoare, dar utila
- 🎉 Semana Grande / Aste Nagusia tine 8 zile in august si incepe intotdeauna in sambata dinaintea zilei de 15. In 2026 a fost 8-16 august. Daca vreti sa o prindeti, verificati anul vostru — se muta.
- 🚀 Canonazo-ul, racheta de deschidere, se trage de la balconul primariei si aduna cea mai mare multime din tot festivalul in gradinile Alderdi Eder de langa ea. Ora e in jur de 19:00, dar e reper, nu lege — programul zilnic real apare pe astenagusia.eus si pe donostiakultura.eus cu cateva zile inainte si se schimba pana in ultimul moment. Daca chiar il vreti, fiti in gradini cu o ora inainte. Noi nu am fost, si de-asta l-am ratat.
- 🎭 Gigantes y cabezudos ies pe strada in fiecare zi de festival, nu doar la deschidere, si defileaza pe bulevard. E gratis, e cel mai bun lucru de vazut cu copii si e singurul moment din zi in care nu trebuie sa platesti nimic ca sa fii in mijlocul sarbatorii.
- 👕 Uniforma e alb cu esarfa rosie la gat. Se vinde in tot orasul in saptamana aia, cu 10-15 euro esarfa. Nu e obligatorie si nimeni nu se uita urat la tine daca nu o ai, dar in pozele de acasa o sa fiti singurii doi din cadru care nu o poarta.
- 🍢 Pintxos, cifrele reale, august 2026: intre 3 si 6 EUR bucata la bar, portiile de peste 20-30 EUR, carnea de vaca peste 30. In picioare, la tejghea, se mananca la fel de bine si de doua-trei ori mai ieftin decat la masa. In saptamana de festival barurile din orasul vechi sunt pline de la 6 seara — mancati mai devreme sau mancati mai tarziu.
- 🏊 Terenul de polo pe apa din golf se monteaza pentru festival si se vede de pe faleza, gratuit, fara bilet si fara program. La fel si probele de sport basc si concertele de pe bulevard — partea cea mai buna din Semana Grande nu costa nimic.
- 🅿️ In saptamana asta nu incercati sa intrati cu masina in centru. Noi am ramas la varianta din toata sederea: parcare gratuita la Igara, la marginea orasului, si autobuzul 5 pana in centru. Seara circula si autobuze de noapte pana pe la 1, ceea ce rezolva si problema cu berea.
- 🧀 Despre tarta de queso si autocolantul cu ea: daca vreti sa nu apasati pe locul dureros, cazati-va la hotel sau la pensiune si nu in apartament inchiriat prin platforme, si mancati macar o data pe zi intr-un loc de cartier, nu in orasul vechi. Nu rezolva nimic, dar e diferenta dintre a fi turist si a fi problema.
