Araba - eclipsa totala: un minut si trei secunde pentru care am condus 200 de kilometri (12 august)
Va promisesem ieri ca va povestesc despre eclipsa, asa ca hai sa incep cu partea pe care nu mi-o imaginasem: cel mai tare lucru pe care l-am vazut in 20 de zile de vacanta a durat un minut si trei secunde. Nu doua ore la muzeu, nu o zi intreaga pe plaja, nu opt seri de artificii. Un minut si trei secunde, pentru care am condus 200 de kilometri dus-intors si am stat trei ore pe un camp uscat de la marginea unui oras de care nu auzisem in viata mea. Si as face-o din nou maine.
Prima chestie care trebuie inteleasa, si pe care nu am inteles-o nici eu pana nu m-am pus sa citesc: la o eclipsa nu exista aproape. In San Sebastian, unde stateam, eclipsa se vedea in proportie de 99,73 la suta, ceea ce suna ca si cum ai fi luat 9,97 la un examen. In realitate inseamna nimic. Ramane o firimitura de soare descoperita, iar firimitura aia e destul de puternica cat sa nu se faca intuneric, sa nu apara corona si sa nu se intample absolut nimic din ce merita povestit. E ca si cum ai fi 99,73 la suta insurat. (Fie esti, fie nu esti.) Asa ca singura varianta era sa cobor 95 de kilometri spre sud, in banda aia de umbra in care soarele chiar dispare de tot.
Si uite asa am ajuns in a treia provincie basca din Spania, aia despre care nu vorbeste nimeni niciodata. Bizkaia are Bilbao si Guggenheim-ul, Gipuzkoa are San Sebastian si pintxos-urile, iar Araba - sau Alava, cum ii zice in spaniola - are Vitoria-Gasteiz, care e, atentie, capitala Tarii Bascilor. Da, ati citit bine. Capitala nu e nici Bilbao, nici San Sebastian, ci orasul asta despre care, daca sunt sincer, aflasem prima data cand am cautat unde se vede eclipsa. E cam ca si cum capitala Romaniei ar fi Targoviste. (Ceea ce, tehnic vorbind, chiar a fost la un moment dat, deci nu radeti.)
Am plecat de la hotel imediat dupa amiaza, cu o singura regula in cap: daca plecam mai tarziu, intram in coloana. Toata lumea din nord cobora in ziua aia spre sud, politia anuntase ore critice si camioanele mari erau interzise pe drumurile din Euskadi pentru toata seara. Drumul a fost o ora si jumatate pe A-1, printre dealuri galbene si campuri secerate, cu aer conditionat pe maxim si cu Marta verificand din 10 in 10 minute pe telefon daca nu cumva a aparut vreun nor. Nu aparuse. Cerul era senin de doua zile si avea sa ramana senin, ceea ce - va spun de pe acum - e cel mai mare noroc din toata vacanta asta.
Am parcat sub centru si am iesit la suprafata in 38 de grade si intr-un oras absolut gol. Nu putin populat: gol. Piata mare, aia cu monumentul in mijloc, avea sub zece oameni pe ea, toti lipiti de peretele care facea umbra. Vitoria e un oras care traieste sub arcade, si acum am inteles de ce le-au construit. Monumentul din mijloc e pus acolo pentru o batalie din 1813, in care englezii i-au batut pe francezi pe campul de langa oras, si e genul de monument cu soldati de bronz care se catara unii peste altii ca sa arate ca a fost greu.
Chiar langa ea e o a doua piata, patrata perfect, cu arcade pe toate cele patru laturi si cu primaria pe una din ele. La ora aia, in soarele ala, era complet pustie - o piata frumoasa de secol 18 in care nu se afla nici macar un porumbel, pentru ca pana si porumbeii au niste standarde. Am traversat-o pe diagonala, prin arsita, ca doi oameni care fugeau de la un capat de umbra la altul.
Am mancat pintxos, si dupa aia am facut ceva ce nu am de gand sa ascund: am mancat la un indian. In Tara Bascilor. In regiunea despre care se scrie in toate ghidurile ca e capitala mondiala a mancarii, la 100 de kilometri de restaurantele alea cu stele despre care va tot spun de trei saptamani ca nu am ajuns la niciunul, eu am intrat la Taj Mahal. Si ca sa fiu drept pana la capat: chiar nu a fost rau, dar nu e cel mai bun indian la care am fost vreodata. Deci am ratat si bucataria basca, si recordul personal la tikka masala, dintr-un singur foc.
Ceva mai incolo am dat peste catedrala, si aici trebuie sa fac o precizare: Vitoria are doua catedrale. Asta e cea noua, care arata perfect gotica si medievala si care s-a inceput in 1907 si s-a terminat prin anii 60. Adica e mai tanara decat bunicul meu si arata de 600 de ani. In fata ei trece tramvaiul, pe niste sine puse in iarba, si combinatia asta - catedrala neogotica plus tramvai modern alb plus zero oameni pe strada la 38 de grade - arata ca o randare, nu ca un oras adevarat.
Cealalta catedrala, aia veche, se cheama Santa Maria, e cea medievala si are chestia aia rara ca se viziteaza ca santier: se repara de zeci de ani si, in loc sa o inchida pana termina, au deschis-o cu casca pe cap. Programul se cheama chiar asa, „deschis pentru lucrari", si e ideea aia de marketing pe care ai vrea sa o fi avut tu. Nu am intrat. Ne-am uitat la ea de afara si am plecat mai departe, si va spun cinstit de ce: erau 38 de grade, mai aveam cateva ore de omorat si nu voiam sa intru intr-un obiectiv adevarat, cu istorie si cu ghid, in ziua in care oricum aveam capul in alta parte.
Am gasit si cafea de specialitate, dupa o cautare care incepuse sa semene a misiune. Locul se cheama Maldito Coffee, si dupa aplicatia Euro coffee Trip ar fi fost deschisa, dar nu era. Fara nicio explicatie. Pur si simplu nu le-a iesit. Poate au facut un calcul rapid cu vremea de afara si cu cafeaua dupa pranz si au ramas pe undeva la o bere. In orice caz, i-am raportat la aplicatie, sa-i arda la talpi.
Partea veche a Vitoriei e in forma de migdala - asa ii si zic, la almendra - si e construita in cercuri concentrice pe un delusor, cu strazi care poarta nume de meserii medievale: a cutitarilor, a fierarilor, a cizmarilor. Iar peste toata migdala asta e pus un traseu de murale uriase, pictate pe calcanele cladirilor. Nu sunt graffiti facute noaptea pe fuga, sunt lucrari mari, cu personaje in marime dubla, pictate de-a lungul a vreo 20 de ani impreuna cu oamenii din cartier. Ma asteptam la ceva de fatada si am gasit chestii serioase.
Si tot acolo, pe un zid gol de langa unul din muralele alea scumpe, cineva scrisese cu spray albastru si rosu, de mana, „que tu amor propio sea inefable". Adica „fie ca amorul tau propriu sa fie inefabil". Si in Voluntari e la fel, peste tot Nihil Sine Deo, doar ca la noi e folosit in scopuri electorale - sa ameteasca babele - de un primar jegos.
Si pentru ca aveam timp de omorat pana seara, am facut ce fac de fiecare data cand ajung intr-un oras cu echipa: m-am dus la stadion. Se cheama Mendizorroza, e al lui Deportivo Alaves, si e unul din cele mai vechi din Spania - se joaca fotbal acolo din 1924. Stadionul e alb-albastru, pus intre blocuri si arbori, la 15 minute de mers de centru, si nu are nimic din aroganta stadioanelor noi. Are, in schimb, ceva ce nu am mai vazut. O poza cu Cosmin Contra - zis si "te-n Gurita" - de cand a rupt gura targului la ei in UEFA, pana l-au luat Milan si s-au ars cu el. Noroc ca mai sunt si alte poze, mult mai interesante.
Pe stalpii si pe peretii de sub tribuna, in loc de reclame, sunt pictate murale cu suporteri. Iar cel mai mare dintre ele, cel de langa intrare, e portretul unei batrane. O femeie in varsta, cu parul alb, pictata la doi metri inaltime, cu mana ridicata si cu scris deasupra: KUPA ALAVES!. Nu un fotbalist, nu un capitan care ridica trofeul, nu un antrenor. O bunica. Pe alt perete scrie, in basca si in spaniola, ca efortul e cheia succesului - genul de propozitie care in Romania ar fi de ras pe un perete de scoala si care acolo, pusa sub o tribuna de fotbal, mi s-a parut ca isi merita locul.
Iar de acolo am plecat spre marginea de vest a orasului, intr-un cartier nou, cu blocuri albe de zece etaje, care se termina brusc in camp. Cartierul se cheama Zabalgana si e ultimul lucru construit inainte de a incepe campia. Dincolo de ultimul bloc e un delusor cu iarba uscata, scaieti si doua carari batatorite, iar de pe delusorul ala se vede spre vest pana la munti, fara nimic in fata. Asta era tot ce ne trebuia: un orizont liber spre vest, pentru ca soarele, la ora la care se intampla toata treaba, avea sa fie foarte jos.
Am ajuns acolo cu doua ore inainte si eram deja departe de a fi primii. Oamenii urcau pe deal in siruri, cu paturi, cu scaunele pliante, cu copii, cu caini, cu lazi frigorifice si cu trepiede. In vreo ora, delusorul ala pe care nu creste nimic s-a umplut de cateva sute de oameni asezati pe jos, toti orientati in aceeasi directie, ca la un concert la care artistul intarzie. Nu era nicio organizare, niciun anunt, niciun difuzor. Era doar un camp plin de lume care se uita in aceeasi parte.
Si asteptarea aia a fost, in felul ei, cea mai frumoasa parte a serii. Pentru ca oamenii veneau pregatiti, ca la iarba verde: cu scaunele, cu paturi intinse pe jos, cu mancare scoasa din rucsac, cu ochelarii de carton bagati in buzunarul de la piept. Era un picnic in toata regula, doar ca lumina scadea incet peste el si nimeni nu vorbea despre altceva. Un picnic pe semiintuneric. Nu am mai fost la asa ceva si nu cred ca o sa mai fiu.
Ochelarii ii cumparasem cu o zi inainte si ii verificasem ca la carte, tinandu-i in fata unui bec: daca prin ei vezi altceva in afara de filamentul becului, nu sunt buni. Ai nostri erau buni. Arata ca niste ochelari 3D de la cinema, din carton, cu doua folii negre in loc de lentile, si prin ei nu vezi absolut nimic - nici mana, nici soarele, nici cerul. Pana cand, la un moment dat, apare in mijlocul intunericului un disc portocaliu perfect rotund, si aia e prima data cand vezi soarele ca obiect, nu ca sursa de lumina.
Prima muscatura am prins-o exact la secunda anuntata. O adancitura mica in marginea din dreapta-sus a discului, cat sa te intrebi daca nu cumva ti se pare. Nu ti se pare. Peste zece minute e clar, peste jumatate de ora soarele arata ca o luna in descrestere, si de aici incepe partea pe care nimeni nu ti-o povesteste dinainte: o ora intreaga in care nu se intampla nimic si se schimba tot.
Pentru ca lumina o ia razna incet. Nu se intuneca - se subtiaza. Culorile raman toate la locul lor, dar parca sunt spalate, si daca nu ai sti ce se intampla ai zice ca s-a tras un nor foarte subtire peste tot cerul deodata. Ora aia e lunga si nu ti se pare ca se schimba nimic, exact pentru ca se schimba prea incet ca sa observi. Si tot in ora aia am facut o descoperire pe care nu o citisem nicaieri: chiar si cand din soare mai ramasese o fasie, tot nu puteai sa te uiti la el cu ochiul liber. Ochiul se inchide singur, exact ca in orice zi de vara. Protectia naturala functioneaza si fara ochelari - ceea ce, ca sa fim intelesi, nu inseamna ca poti sa stai fara ei, ci exact pe dos: inseamna ca nu ai cum sa iti dai seama singur cand devine periculos.
Si apoi, in ultimele minute, totul se accelereaza. Lumina scade de la o secunda la alta, ca si cum ar trage cineva un potentiometru, si se face racoare dintr-odata. Nu treptat, cum ma asteptam. Dintr-odata. Dupa o zi intreaga de 38 de grade, in care umblasem dintr-o umbra in alta ca doua soparle, ne-a luat frigul pe un camp uscat in mijlocul lui august.
Si apoi, din firimitura care mai ramasese, s-a facut un singur punct de lumina, orbitor, prins pe un cerc subtire ca o verigheta. Chestia asta se cheama inelul de diamant si e singurul lucru din univers pe care il vezi pentru prima data si il recunosti instantaneu dintr-o poza pe care ai vazut-o cand erai copil. Tine doua secunde. Dupa alea doua secunde ochelarii se dau jos - si ala e momentul in care se rupe ceva.
Pentru ca sus, in locul soarelui, era o gaura neagra perfect rotunda, cu o coroana de lumina alba in jur, subtire, cu fire care ieseau in toate partile ca un par ciufulit, si cu doua puncte roz pe margine - alea sunt eruptii de pe suprafata soarelui, mai mari decat Pamantul, si se vad cu ochiul liber ca doua margele. Nu seamana cu nicio poza. Toate pozele, inclusiv alea pe care le-am facut eu si pe care vi le arat aici, sunt mai proaste decat ce vezi, pentru ca ochiul prinde in acelasi timp si punctele roz de langa disc, si firele de coroana de la trei diametre distanta. Aparatul alege una din doua. Ochiul le ia pe amandoua.
Iar in jur se facuse un fel de amurg, dar gresit. Nu un apus - la apus cerul e portocaliu intr-o parte si albastru in cealalta. Aici cerul era albastru-cenusiu de jur imprejur, ca la o jumatate de ora dupa asfintit, dar in toate directiile deodata, iar jos, la orizont, de jur imprejur, era o dunga portocalie continua, pentru ca acolo, la vreo 60 de kilometri de noi, era inca zi in toata regula. Nu s-a facut noapte neagra, cum imi imaginasem eu. S-a facut penumbra - genul de lumina in care inca vezi pe cine ai langa tine, dar in care nimic nu mai are culoarea corecta.
Si acum trebuie sa va marturisesc ceva, si o fac pentru ca altfel tot articolul asta ar fi o minciuna frumoasa. In minutul ala eu m-am chinuit sa prind poza perfecta. Aveam telefonul in mana, ma uitam la ecran, apasam, verificam, ma injuram singur ca nu iese, apasam iar. Am condus 200 de kilometri, am planificat ziua asta de luni de zile, am scris despre ea in articolul de ieri ca e motivul pentru care am facut vacanta asta - si cand a venit, m-am uitat la ea printr-un ecran de telefon. Nu am nicio scuza. Recunosc ca sunt exact tipul ala de om.
Iar partea si mai proasta e ca s-a terminat inainte sa apuc sa inteleg ca a inceput. Scrie peste tot un minut si trei secunde, si eu va spun cinstit ca nu stiu daca a fost un minut. Mie mi s-a parut ca s-a facut brusc frig si intuneric, ca m-am chinuit cu telefonul, si ca deja se lumina la loc. Daca ma intrebati care e singurul lucru pe care l-as face altfel din toata vacanta asta de 27 de zile, nu e nici cazarea, nici masina, nici Getaria pe care l-am ratat de doua ori. E minutul ala, in care ar fi trebuit sa las telefonul jos.
Un minut si trei secunde mai tarziu s-a aprins inelul de diamant pe partea cealalta, si gata. Ochelarii inapoi pe ochi, imediat, pentru ca firimitura aia de soare care reapare e la fel de periculoasa ca soarele intreg. Pe deal, o parte din oameni au inceput sa isi stranga paturile in secunda urmatoare, ceea ce mi s-a parut o barbarie - mai era o ora de eclipsa.
Si ora aia a fost, in felul ei, la fel de frumoasa. Pentru ca soarele mai avea de iesit din umbra 45 de minute, iar in 45 de minute el apunea oricum. Asa ca am asistat la ceva ce nu se vede decat foarte rar: un apus cu soarele muscat. O secera portocalie, din ce in ce mai jos, care a intrat intr-o banda de nori de la orizont si a inceput sa se stinga acolo, rosie, taiata de nori pe orizontala si de luna pe verticala.
Norii aia, de altfel, erau singurul risc real al zilei. Daca banda aia de nori ar fi fost cu doua degete mai sus pe cer, sau daca ar fi venit cu 20 de minute mai devreme, tot drumul ala si toate lunile de planificare s-ar fi terminat cu noi doi uitandu-ne la un nor cenusiu care se face putin mai cenusiu. Au venit fix la timp cat sa nu strice nimic si sa faca apusul mai frumos. Nu tot ce planifici iti iese asa.
Cand s-a terminat, dealul s-a golit in vreo 20 de minute si nimeni nu a claxonat. Instructiunea oficiala pentru seara aia era sa nu plece toata lumea deodata, iar eu, care ma asteptam la un blocaj de doua ore, am vazut cateva sute de masini iesind dintr-un cartier pe un singur drum, in tacere, ca la biserica. (In Romania ar fi fost trei accidente si un scandal cu politia pana la primul sens giratoriu. Zic si eu.)
Ne-am intors in centru sa mancam ceva si sa lasam autostrada sa se goleasca, si acolo am dat peste locul care, complet nemeritat, e a doua amintire a zilei. Se cheama Toba's Irish Pub, scrie pe el ca e deschis din 1972, si are peretii acoperiti cu tricouri inramate, cu autograf, de sus pana jos. Si nu doua-trei. Zeci. Dennis Rodman la Bulls, cu 91 pe spate. Larry Bird la Celtics. Shaq la Lakers, galben. Dominique Wilkins la Hawks. Messi in tricoul Argentinei. Cantona in rosu de Manchester. Buffon, Henry, Lampard si Ronaldo, unul langa altul intr-un colt. Un tricou de-al lui Pele de la New York Cosmos, verde. Athletic Bilbao cu De Marcos si Inigo Martinez. Irlanda la rugby. Si, ca sa nu lipseasca nimic, banner-ele cu titlurile lui Boston puse pe un panou de parchet.
Toate originale. Toate semnate. Fotbal, baschet si rugby pe acelasi perete, ceea ce nu se intampla niciodata, pentru ca de obicei barurile astea sunt ale unei singure religii. Am stat si am socotit, ca prostul, cat ar face toate la un loc, si mi-a iesit ca valoreaza cateva zeci de mii de euro bune. Va spun sincer ce mi-a trecut prin cap: m-am gandit sa jefuiesc barul. Nu de bani - banii i-as fi lasat pe masa, si mancarea as fi platit-o. Doar tricourile. Iar cand mi-am dat seama ca planul are lacune, am trecut la varianta a doua, care era sa il conving pe om sa mi-l vanda cu totul si sa nu mai plec de acolo niciodata.
Si, ca sa fie clar ca nu vorbesc doar de decor: mancarea a fost buna. Pintxos cu paine proaspata si ton foarte bun - da, iar ton, stiu, v-am spus acum doua zile ca am descoperit la varsta asta ca imi plac pintxos-urile cu ton si se pare ca nu a fost o faza trecatoare. Iar pretul mult mai ieftin decat in centrul vechi din Bucuresti. Intr-un bar de 50 si ceva de ani, in capitala Tarii Bascilor, in seara unei eclipse totale, cu un tricou al lui Larry Bird pe perete deasupra mesei.
Am facut 16 poze in sase minute, ceea ce spune tot despre mine. Am condus 200 de kilometri ca sa vad cum se stinge soarele, am ratat momentul pentru ca ma chinuiam cu telefonul, si doua ore mai tarziu stateam cu gura cascata in fata unui tricou al lui Rodman, intr-un bar din capitala Tarii Bascilor. Omul nu se schimba.
Am iesit pe o strada complet goala, cu sinele de tramvai lucind sub felinare si cu niste dungi albe de trecere de pietoni care duceau spre nimeni.
Si fiindca tot am ajuns la dungile alea, va spun o chestie care m-a rodat cateva zile bune. Trecerile de pietoni de pe aici - le-am vazut si in Vitoria, si in Lasarte - au dungi lipsa. Nu toate si nu peste tot, dar destule cat sa observi: o trecere care ar trebui sa aiba sase dungi are patru, cu cate o pauza la mijloc. Dunga, pauza, dunga, dunga, pauza, dunga. Prima data am crezut ca s-au zgarcit la vopsea sau ca a plecat echipa de la lucru inainte sa termine.
Nu e nici una, nici alta, si explicatia mi se pare una dintre cele mai destepte pe care le-am gasit in vacanta asta. Vopseaua de marcaj aluneca - mult mai tare decat asfaltul, si cu atat mai tare cand e uda. Pentru cine trece pe doua roti, o trecere pictata continuu inseamna ca intri pe un patinoar fix in intersectie, fix acolo unde franezi si unde virezi. Asa ca lasa dinadins fasii de asfalt gol, pe linia pe care trec bicicletele, ca omul sa aiba pe ce se opri. Pietonul vede tot o trecere, biciclistul are aderenta. La Vitoria e decizie asumata a primariei, scrisa pe hartie, nu improvizatie de echipa de zugravit.
Si ca sa inchid gluma cu care am inceput: da, se economiseste si vopsea, metrul patrat de marcaj costa acolo 11,65 euro. Doar ca aia e consecinta, nu motivul. Sunt de trei saptamani intr-un oras care se cheama capitala verde a Europei si care isi deseneaza pana si dungile de pe asfalt in functie de biciclisti, si recunosc ca in Bucuresti nu m-am intrebat niciodata de ce e vopsita o trecere exact asa cum e vopsita. Probabil pentru ca raspunsul ar fi fost „asa a iesit".
Am pornit spre nord. Autostrada era libera - toata lumea plecase in primul val, exact cum ne temusem, si noi nu eram in el. O ora si zece minute inapoi la Donostia, cu Marta dormind pe scaunul din dreapta si cu mine incercand sa nu ma gandesc ca ziua nu se terminase inca.
Pentru ca ziua se termina cu predarea masinii. Prima masina, aia cu care facusem toata Cantabria si toata Bizkaia, se preda in noaptea aia, la o parcare subterana din Donostia, cu cheia intr-o cutie. Fara ghiseu, fara om, fara semnatura. Am facut plinul la o benzinarie non-stop, am coborat la nivelul minus doi, am parcat pe locul marcat cu firma lor si apoi am facut ce fac toti oamenii care au fost vreodata pusi sa plateasca o zgarietura pe care nu au facut-o: am fotografiat masina din 14 unghiuri. Fiecare roata separat. Bordul, cu kilometrajul si cu rezervorul plin. Locul de parcare, ca sa se vada ca e al lor. E miezul noptii, sunt singur intr-o parcare subterana si fac poze la o janta. Dar sa stiti ca daca vine factura, am poze.
Iar de acolo, la tren. Gara e la doi pasi de parcare, hotelul e la 100 de metri de gara, si drumul ala de 20 de minute, in picioare intr-un vagon aproape gol, cu geamurile deschise, dupa ziua aia, a fost cel mai bun mod posibil de a incheia. Fara masina. Prima seara din 20 in care nu mai aveam nimic de condus si nimic de parcat.
Maine trecem in Franta, si o facem cu trenul si cu valizele in mana, ca oamenii saraci si fericiti. Se termina partea spaniola a vacantei asteia. Va povestesc.
Partea plictisitoare, dar utila
- 🌑 La o eclipsa nu exista aproape. 99 la suta si 100 la suta sunt doua fenomene diferite, nu acelasi fenomen in doua tarii. Daca sunteti la 30 de kilometri de banda de totalitate, faceti cei 30 de kilometri. Corona, stelele si intunericul apar doar in banda.
- 🕶️ Ochelarii trebuie sa aiba marcaj ISO 12312-2 si trebuie verificati inainte: tinuti spre un bec puternic, prin ei se vede doar filamentul si nimic altceva. Daca vedeti mobila din camera prin ei, aruncati-i. Se dau jos numai in minutul de totalitate si se pun inapoi la prima scanteie de lumina.
- 👁️ Nu va luati dupa cat de tare va supara lumina. Am observat pe pielea mea ca, si cand mai ramasese o fasie de soare, ochiul tot se inchidea singur - deci senzatia nu iti spune nimic util. Exact asta e capcana: disconfortul scade mai repede decat pericolul. Ochelarii se poarta pana in secunda in care discul dispare de tot.
- 📵 Lasati telefonul jos in minutul ala. Eu nu l-am lasat si e singurul lucru din 27 de zile pe care l-as face altfel. Pozele bune oricum le fac altii, cu echipament adevarat, si le gasiti a doua zi pe internet. Minutul il aveti o data.
- ⏱️ Orele exacte pentru Vitoria-Gasteiz, 12 august 2026, ca reper: primul contact 19:32, totalitatea a inceput la 20:27:39 si a tinut 1 minut si 3 secunde, iar eclipsa s-a terminat pe la 21:14, fix cand apunea soarele. Sursele difera intre ele cu pana la 30 de secunde, deci nu va luati ochelarii dupa ceas, ci dupa ce vedeti.
- 🧭 Contati orizontul, nu locul. Soarele era la doar 8 grade deasupra orizontului, spre vest-nord-vest. Un deal in fata, un bloc, un sir de plopi - si nu mai vedeti nimic. Alegeti locul cu busola pe telefon, cu cel putin o ora inainte, si verificati ce aveti in fata pe directia aia.
- 📍 Unde am stat noi: pe delusorul de la marginea cartierului Zabalgana, capatul de vest al Vitoriei, langa parcul Salinillas. Camp deschis spre vest, parcare gratuita pe strada in cartier, cateva sute de oameni, zero organizare si zero facilitati. Nu exista niciun punct oficial de observare in Vitoria - autoritatile au refuzat sa numeasca unul.
- 🚗 Plecati devreme si intoarceti-va tarziu. Recomandarea oficiala a fost sa nu plece toata lumea deodata si chiar a functionat. Noi am ajuns cu doua ore inainte, am mancat in oras dupa ce s-a terminat si am prins autostrada goala. Cine a plecat imediat a stat la coada.
- 💧 Erau 38 de grade. Apa, palarie, si tot programul de dupa-amiaza facut la umbra sau in interior. Nu incercati sa vizitati un oras pe jos in ziua aia intre pranz si seara.
- 🏟️ Mendizorroza, stadionul lui Deportivo Alaves, se plimba pe afara in 20 de minute si e la 15 minute de mers pe jos de centru. Muralele cu suporteri de sub tribune sunt gratis si se vad de pe strada.
- 🎨 Traseul de murale din orasul vechi merita ora pe care i-o dai, si e cel mai bun mod de a vedea „migdala" medievala fara sa platesti nimic. Se face pe jos, in cerc.
- 🍺 Toba's Irish Pub, in Vitoria - recomandarea mea din ziua asta, si nu are nicio legatura cu eclipsa. Deschis din 1972, cu zeci de tricouri originale semnate pe pereti, fotbal, baschet si rugby la un loc. Pintxos cu paine proaspata, ton foarte bun, si preturi vizibil mai mici decat in centrul vechi din Bucuresti. Daca ajungeti in Vitoria din orice alt motiv, tot meritati sa intrati.
- 🍛 Pranzul, ca sa nu ziceti ca ascund: pintxos si dupa aia un indian, Taj Mahal. Bun, dar nu memorabil. Va spun asta ca sa aveti asteptari corecte de la mine ca ghid gastronomic: sunt omul care a stat 27 de zile in capitala mondiala a mancarii si nu a ajuns la niciun restaurant cu stele.
- 🔑 Predarea masinii intr-o parcare, noaptea: se poate si merge, dar masina ramane pe raspunderea voastra pana o vede omul de la ghiseu a doua zi dimineata. Fotografiati tot, cu data si ora pe poza: fiecare aripa, fiecare janta, bordul cu kilometrajul si cu rezervorul, si locul de parcare. Dureaza trei minute si e singura dovada pe care o veti avea.
