Gipuzkoa - 60 de milioane de ani si un burger (5 august)
Am gasit loc de parcare in Zarautz a doua zi, la a doua incercare, dupa ce cu o zi inainte dadusem ture prin acelasi oras pana ni s-a facut lehamite. Nu am nicio explicatie logica pentru diferenta. Aceeasi luna, aceeasi coasta, acelasi numar de turisti pe metru patrat. Miercuri era loc. Marti nu. Asa functioneaza lucrurile pe aici, si dupa 13 zile am incetat sa mai caut sisteme.
Si primul lucru pe care l-am vazut in Zarautz, inainte de plaja, inainte de mare, inainte de orice, a fost un perete intreg de tricouri de fotbal inramate. Vreo 50 de bucati, poate mai multe, puse in rame negre, unul langa altul, de la podea pana in tavan si dupa aia pe peretele urmator. Cele mai multe sunt albastru cu grena in dungi verticale, adica Eibar, echipa aia din Gipuzkoa dintr-un orasel de 27 de mii de locuitori care a jucat ani buni in La Liga si care e cea mai mica localitate care a reusit vreodata figura asta in Spania. Printre ele, imprastiate, si alte cluburi, cu nume citite pe spate: Kadzior, Nolaskoain, Escalante, Sergi Enrich, Charles L., Zubizarreta. Si acum vine partea buna: peretele ala nu era intr-un bar. Era intr-o peluqueria. Stalp de frizer pe langa usa, pe geam scria after shave si talco, si pe peretele opus un extinctor rosu. Nu stiu cum se cheama. Nici nu am citit firma. Era o peluqueria, atat. Cineva se tunde aici si se uita, in timp ce asteapta, la 50 de tricouri semnate de jucatori pe care nu ii stie nimeni in afara provinciei.
Eu am o slabiciune declarata pentru stadioane, pe care le vizitez numai pe dinafara, si pentru care sunt deja luat la misto in comentarii de vreo doua articole incoace. Peretele ala mi-a placut mai mult decat orice stadion de pana acum. E o colectie facuta de cineva care chiar tine, nu de cineva care a vrut decoratiuni, si se vede din faptul ca sunt tricouri purtate, cu dedicatii scrise cu marker pe piept. In Romania, frizeriile au pe perete un calendar cu o tipa si un afis de la Lotto. Aici au un muzeu al SD Eibar. Prefer varianta lor.
Si da, am ajuns si la Kafe Native, in hala de piata, la vreo doua sute de metri de peluqueria. Si asta e prima zi din toata vacanta in care nu am baut cafeaua de dimineata la East Crema, in Donostia — regula cu o cafea de specialitate pe zi tine de douasprezece zile, dar o tine mereu acelasi local, ceea ce e cam ca si cum ai zice ca ai calatorit mult pentru ca mergi zilnic la serviciu pe alt drum. Kafe Native era singurul tostador de pe coasta asta si il tot ratasem — cu o zi inainte ajunsesem la doua sute de metri de el si nu gasisem loc de parcare in tot Zarautzul. Acum eram inauntru. Si a fost... ok. Nu mai mult. Uneori tinta pe care o urmaresti o saptamana se dovedeste a fi doar o cafea, si atunci trebuie sa accepti ca ai ajuns, ai baut-o, si poti sa treci mai departe.
Dupa aia am iesit pe promenada, si aici trebuie sa va spun ceva despre august pe coasta asta, ca sa nu va faceti asteptari gresite din pozele de pe internet. Zarautz are cea mai lunga plaja din Euskadi, 2,5 kilometri, si in ziua aia era, practic, goala. Cerul era gri de la un capat la altul, marea era gri, nisipul era ud si maro-inchis de la valul care tocmai se retrasese, iar umbrelele erau toate stranse si legate, aliniate in siruri albastre ca niste bete de chibrit intoarse cu susul in jos. Erau cateva zeci de oameni pe toata lungimea aia. In august. Pe cea mai lunga plaja din tara.
Si nu spun asta ca sa ma plang, ci pentru ca mi s-a parut frumos. E genul de plaja pe care il stiu de acasa, in septembrie tarziu, cand s-a dus lumea si a ramas marea. Doar ca aici era 5 august si sezonul era in toi si atat, pur si simplu vremea de pe coasta basca nu se sinchiseste de calendar. Din capatul dinspre vest se vede in zare Getaria, cu insula aia a ei intinsa in fata, careia toata lumea ii zice Soarecele pentru ca exact asa arata.
Pe partea cealalta a plajei, chiar pe faleza, sta o cladire care nu are ce cauta acolo si care e cel mai bun lucru din Zarautz: Palacio Narros, o casa-turn de piatra din secolul 16, cu creneluri pe acoperis ca o cetate in miniatura, cu arcade la parter si cu terase, pusa direct pe nisip. Aici isi petrecea verile regina Isabel a II-a, inainte ca toata curtea sa se mute mai incolo la San Sebastian si sa transforme orasul ala in ce e azi. Deci practic Zarautz a fost statiunea la moda intai, si dupa aia a pierdut-o. Ca Sinaia, daca vreti, doar ca cu ocean.
Iar acum urmeaza partea din articol pe care as prefera sa nu o scriu, dar pentru ca am promis de la primul articol ca scriu si ce iese prost, uite. In ziua aia, in planul meu, scria asa: pranz in Getaria, peste intreg pe gratar, pe parrilla, din aia care ard direct in strada si se vede fumul de la 100 de metri. Am mancat burger cu cartofi prajiti la Gilo's Burger, pe o terasa din Zarautz, pe o tava verde, cu hartie pe care scria numele localului de zece ori, si cu un stegulet alb infipt in chifla pe care scria Okla. Oklahoma-style, pe coasta basca, la sapte kilometri de cel mai faimos gratar de peste din Europa. Da.
Nu a fost rau. A fost chiar bun, si dupa 12 zile de peste, de pintxos si de tot ce se termina in -txo, a fost exact ce voiam. Eu am platit 20 EUR pe burger cu cartofi si bautura. Marta a luat un veggie burger, tot cu cartofi si bautura, 17 EUR. Tin sa consemnez pentru posteritate ca in ziua in care aveam la 7 kilometri distanta unul dintre cele mai faimoase gratare de peste din Europa, noi am mancat burger si l-am mancat cu pofta.
Zarautz, in rest, e un oras modern, cu blocuri de patru etaje pe faleza si cu foarte putina incarcatura istorica, si asta e si motivul pentru care ii dadusem doar doua ore in plan. E insa capitala surfului pe coasta asta, si se vede: la parterul unui bloc de pe promenada e Axi Muniain Surf Center, cu placile scoase afara pe rasteluri, o duzina de ele, verzi si albe, sprijinite in ploaie. Axi Muniain e un surfer de valuri mari din Zarautz, dintre aia care sunt remorcati cu motocicleta de apa in valuri de zece metri, si care are magazin in satul lui. Iar deasupra magazinului lui, pe fatada, scria Batzokia, adica sediul-club al nationalistilor basci, care in Tara Bascilor e in acelasi timp partid, bar si cantina. Surf la parter, politica la etaj. Nu am nicio poanta mai buna de atat, e chiar asa.
Si de acolo am plecat spre Getaria, cei 7 kilometri de sosea prin viile de txakoli suspendate deasupra oceanului, care sunt cu adevarat frumosi si pe care ii recomand chiar daca nu opriti nicaieri. Ceea ce noi, ca sa fim consecventi, nu am facut. Nu am oprit nici de data asta. Am incetinit la intrarea in sat, am vazut monumentul lui Elcano — bastionul ala de piatra cu statuia in varf — am facut o poza prin parbriz, din masina in mers, si ne-am vazut de drum. Asa ca singura intalnire pe care am avut-o cu omul care a incheiat primul ocol al lumii a fost prin geam, pe langa un indicator pe care scria KONTUZ, adica atentie. Am fost atenti. Am trecut mai departe.
Asa ca Getaria ramane, dupa doua incercari in doua zile, satul pe care l-am vazut doar din masina. Casa lui Elcano — nu am vazut-o. Muzeul Balenciaga, cladirea aia neagra bagata in palat despre care se scrie in revistele de arhitectura — nu l-am vazut. Crama de txakoli cu viile deasupra marii — nu am vazut-o. Iar la marginea satului e si Elkano, restaurantul ala cu doua stele unde se face calcanul intreg pe jar, intors la mana, despre care va spuneam inca din primul articol ca nu o sa cititi la mine. Ei bine, tot nu o sa cititi. Si de data asta e decisiv: ne-am lasat pagubasi. Nu mai revenim. Balenciaga, Elcano, txakoli-ul, gratarul — pentru noi raman pe geam, pe langa un indicator cu KONTUZ, si asta e tot ce o sa stiu despre Getaria peste cinci ani. Uneori renunti, si renuntarea e mai cinstita decat a treia tura de parcare.
Si dupa aia am ajuns la Zumaia, si acolo s-a intamplat ce a meritat ziua.
Zumaia e un orasel mic la 20 de kilometri mai la vest, cu port si cu centru vechi, si primul lucru pe care il vezi cand parchezi e un stalp cu patru indicatoare albastre si roz, foarte bine facute, care iti spun tot ce ai nevoie: Itzurun 5 minute, San Telmo 7 minute, Alde Zaharra 2 minute, Algorri 15 minute. Toate pe jos. Adica nu mai trebuie sa muti masina, nu mai trebuie sa cauti nimic, orasul iti spune din prima ca incape intr-un sfert de ora de mers. Mi-as dori sa vad asa ceva la intrarea in orice oras din Romania, si o zic fara ironie.
Spre plaja se merge pe o alee cu platani tunsi si impletiti deasupra, care fac un tunel verde inchis, si pe mijlocul aleii, sapat in dale, curge un firicel de apa, un canal lat de o palma, care merge tot drumul in jos, spre mare. Nu are nicio functie pe care sa o pot ghici. Nu uda nimic, nu dreneaza nimic vizibil. E doar apa care curge in jos pe mijlocul unei alei, si e cel mai linistitor lucru pe care l-am vazut in doua saptamani.
Si la capatul aleii, cand se deschide, apare Playa de Itzurun, si aici trebuie sa ma opresc si sa va explic, pentru ca fara explicatie e doar o stanca mare.
Vedeti, chestia aia de care va povesteam in articolul trecut, lespezile alea inclinate de sub Paseo Nuevo la care m-am uitat cinci secunde si am mers mai departe — aia era o mostra. Aici e originalul. La Itzurun, faleza intreaga, de la un capat la altul al golfului, e facuta din straturi subtiri de roca puse unul peste altul si ridicate aproape pe verticala, ca foile unei carti pe care cineva a inchis-o si a pus-o in picioare. Sute de straturi. Mii. Fiecare dunga pe care o vezi cu ochiul liber e un strat de sediment depus pe fundul oceanului si dupa aia impins in sus, in milioane de ani, de placa iberica lovindu-se de cea europeana.
Chestia asta se cheama flysch, si sectiunea de la Zumaia acopera in jur de 60 de milioane de ani de istorie a Pamantului, citita continuu, fara pauze, ceea ce e rar. Iar cele mai vechi straturi de pe coasta asta, cele de la capatul dinspre Deba, au in jur de 110 milioane de ani, asa ca daca va spune cineva ca la Zumaia se vede o suta de milioane de ani de Pamant, nu va minte, doar numara de mai departe. E atat de bine pastrata incat geologii din toata lumea o folosesc ca referinta internationala: doua dintre etajele geologice de dupa disparitia dinozaurilor sunt definite oficial aici, pe faleza asta, pe baza acestor straturi. Adica atunci cand cineva din Japonia sau din Argentina vrea sa stie unde se termina o epoca geologica si incepe alta, se uita in ce scrie despre bucata asta de coasta din Gipuzkoa.
Si tot pe aici, in straturile astea, e si limita K-Pg — linia subtire care marcheaza ziua in care a cazut asteroidul si s-au terminat dinozaurii. Nu e o metafora. E o dunga de roca pe care te poti uita, si sub ea sunt fosile care deasupra ei nu mai exista. Am mers pe plaja aia timp de vreo jumatate de ora si mi-am tot repetat treaba asta in cap, ca sa mi-o fac reala, si nu am reusit. Creierul meu nu e construit sa priceapa 60 de milioane de ani. Vede o stanca frumoasa si atat.
Am avut si un noroc de care nu eram constient in momentul ala. Platforma de la baza falezei se vede numai la maree joasa, iar noi am ajuns acolo la vreo jumatate de ora dupa apa cea mai mica a zilei, adica exact in fereastra buna. Daca ajungeam dimineata, cum scria in planul meu initial, apa ar fi fost sus si nu aveam pe ce sa calc. Faptul ca am plecat tarziu, cum plecam de zece zile incoace, ne-a nimerit fix la ora corecta. E prima data in vacanta asta cand lenea a functionat ca planificare.
Jos, sub faleza, textura e ce te da pe spate, nu peisajul. Straturile trec pe langa tine la un metru de nas, dungate cenusiu si galben si roz-ruginiu, unele netede ca betonul turnat, altele sfaramate in solzi ca o coaja de paine. Pe unele bucati de platforma roca e crapata intr-un desen regulat, ca un caldaram facut de nimeni. Si intr-un loc, doi pereti de stanca se apropie si formeaza o streasina inclinata deasupra nisipului, un fel de coridor sub care poti sa mergi, si Marta a mers pe sub ea, desculta, cu papucii in mana, uitandu-se in sus. Aia e poza zilei si nu am facut nimic ca sa o merit.
Si fiindca tot mergeam cu ochii in jos, ca sa nu calc stramb pe roca uda, am dat peste doua chestii care nu erau in niciun plan. Prima: niste bucati transparente de gelatina imprastiate prin ochiurile de apa, unele cat o unghie, altele cat un deget, ca niste butoiase de sticla prin care se vede fix nimic. Alea se cheama salpe, si oricat de greu ar fi de crezut cand te uiti la ele, sunt animale. Isi petrec toata viata filtrand apa marii ca sa manance ce pluteste in ea, adica, pe romaneste, curata apa in care va bagati voi. Nu inteapa, nu fac nimic, nu se apara in niciun fel. Sunt singura vietate din ziua aia pe care puteai sa o calci din greseala fara consecinte.
A doua era exact pe dos. Un balon mic si translucid, cu o creasta violet-albastruie pe deasupra, foarte lucios si foarte frumos, aruncat pe nisip ca o punga de plastic scumpa. Aia e caravela portugheza, si daca o atingi, ziua ta se termina acolo. Nici macar nu e meduza, desi asa arata: e o colonie intreaga de organisme lipite unele de altele, care trage dupa ea tentacule de pana la zece metri, aproape invizibile in apa, si care inteapa la fel de bine si dupa ce animalul e mort pe uscat de doua zile. Nu am atins-o. Ne-am uitat la ea exact cum se uita omul la un cablu de inalta tensiune cazut pe trotuar, si am mers mai departe cu vreo doi metri mai la stanga.
Si daca ma intrebati acum care a fost cel mai bun lucru din ziua aia, nu e burgerul si nu e peretele de tricouri. E plaja asta, unde te uiti in sus si vezi o suta de milioane de ani puse pe verticala, si te uiti in jos si gasesti doua animale despre care nu stiai nimic dimineata, unul care curata marea si unul care te baga in spital. Pe aceeasi bucata de nisip, la zece metri unul de altul.
Si, ca sa inchidem cercul cu care am inceput vacanta asta: exista la Zumaia un tur cu barca de-a lungul falezei, vreo ora si jumatate, cam 15 euro de om, de pe care se vede toata sectiunea de flysch dintr-o bucata, ca o carte deschisa. Era in planul meu. Se rezerva online. Nu am rezervat-o, pentru ca planul o pusese dimineata si noi am ajuns dupa-amiaza, si pentru ca dupa-amiaza era plina.
Asa ca stateam pe nisip, cu apa la glezne, cand a trecut prin fata plajei o barca alba plina de oameni, care se intorcea din tur. Ne-am uitat la ea. Ne-am uitat unul la altul. Si i-am facut cu mana. A doua barca la care fac cu mana de pe uscat in aceeasi vacanta, dupa motora din Pasaia pe care am ratat-o pentru ca nu aveam bani cash. Incep sa cred ca e o chestie personala intre mine si ambarcatiunile din Gipuzkoa.
Si ultimul lucru pe care l-am vazut in ziua aia a fost pe un stalp de metal, langa iesirea de pe plaja. Un autocolant galben, oval, pe care scria, in germana: Nett hier. Aber waren Sie schon mal in Baden-Wurttemberg? Adica: Dragut pe aici. Dar ati fost vreodata in Baden-Wurttemberg? Cu stema landului dedesubt si cu sloganul lor oficial.
E o campanie de turism nemteasca de acum vreo zece ani, care s-a transformat intr-o gluma la nivel mondial: nemtii lipesc autocolantul ala in cele mai frumoase locuri de pe pamant, ca sa faca misto de ele. Si l-au lipit si aici, la doi pasi de o faleza care contine 60 de milioane de ani de istorie a planetei si linia dupa care s-au terminat dinozaurii. Fix aici. Mi-am pus mainile in cap si am ras in gura mare, singur, langa un stalp, ca prostul. Nu, domnilor, nu am fost in Baden-Wurttemberg. Si sincer, dupa ziua asta, nici nu ma grabesc.
Iar seara, ca sa nu uitam cine suntem, ne-am dus la Centro Comercial Urbil, mall-ul de langa noi, la o sesiune de shopping. Da. Dupa flysch, dupa K-Pg, dupa barca la care am facut cu mana, dupa Getaria abandonata pe viata — mall. Escatoare, lumini, magazine pe care le stiti si de acasa. E genul de final pe care nu il pui in plan, dar pe care il recunosti imediat cand il traiesti: ai vazut 60 de milioane de ani de Pamant, si dupa aia vrei sa te plimbi printre manechine. Ca o duminica la Baneasa, doar ca afara e Gipuzkoa.
Partea plictisitoare, dar utila
- 🔴 Flysch-ul de la Zumaia se vede pe jos numai la maree joasa. Asta e singurul lucru care conteaza cu adevarat din tot articolul. Platforma de la baza falezei e sub apa cand marea e sus, iar diferenta nu e mica. Cautati ora mareei joase pentru ziua voastra (in ziua noastra a fost pe la 15:30, dar se schimba cu ~50 de minute in fiecare zi) si fiti pe plaja in fereastra de doua ore de-o parte si de alta. Daca aveti de ales, alegeti zilele de maree mare, cand apa se retrage cel mai mult.
- 🪼 Caravela portugheza apare pe coasta asta. Noi am vazut una pe nisip la Itzurun, pe 5 august 2026. Arata ca un balon translucid cu creasta violet si nu se atinge niciodata, nici in apa, nici pe uscat, nici moarta — tentaculele inteapa si dupa zile intregi. Daca va inteapa: iesiti din apa, nu frecati locul si nu clatiti cu apa dulce (apa dulce declanseaza si mai multe intepaturi), scoateti tentaculele ramase cu un card sau cu o penseta si nu cu mana goala, tineti zona in apa cat de calda suportati si mergeti la salvamar sau la medic, ca durerea e serioasa. Cand sunt semnalate, plajele de aici ridica steag rosu.
- ⚠️ Incaltaminte cu talpa, nu slapi. Roca e uda, e inclinata si are alge pe ea. Marta a mers desculta pe nisip, dar pe platforma nu se merge asa.
- 🚤 Turul cu barca de-a lungul flysch-ului: circa o ora si jumatate, in jur de 15 EUR de persoana, se rezerva online pe geoparkea.eus. 🔴 Rezervati inainte, nu in ziua respectiva. Noi am ajuns dupa-amiaza si era plin. De pe barca vedeti faleza intreaga; de pe plaja vedeti textura si mergeti pe ea. Daca alegeti unul singur, alegeti plaja — e gratis si e mai aproape.
- 🅿️ Zumaia se face pe jos. Indicatoarele din centru dau distantele: Itzurun 5 minute, San Telmo 7 minute, orasul vechi 2 minute, Algorri 15 minute. Parcati o data si nu mai mutati masina. Parcarea de la Itzurun se umple vara — alternativa e cea centrala, de langa port.
- 🔴 Zarautz si Getaria in august, marti si miercuri: marti nu am gasit niciun loc de parcare in niciunul dintre ele, dupa mai bine de o ora de cautat in ambele. Miercuri am gasit in Zarautz fara probleme. Nu e predictibil. Varianta sigura e Euskotren linia E1, care opreste in Zarautz, sau sa ajungeti inainte de ora 10.
- 🏄 Zarautz are cea mai lunga plaja din Euskadi (2,5 km) si e centrul de surf al coastei. Ca oras e modern si fara mare incarcatura istorica — doua ore sunt suficiente, si aia e si parerea mea dupa ce am fost. Ce merita: promenada, Palacio Narros (casa-turn din secolul 16, direct pe faleza) si poteca de coasta spre Getaria.
- ☕ Kafe Native, in hala de piata din Zarautz, e singurul tostador de specialitate pe care l-am gasit pe coasta asta. Program luni–sambata, aproximativ 08:00–13:30, duminica inchis. E la cateva sute de metri de plaja. Am fost. Cafeaua a fost ok, nu mai mult — merita opriti daca sunteti pe drum, nu merita sa faceti un ocol special.
- 🍔 Gilo's Burger, Zarautz, pe terasa: smash burger tip Oklahoma cu cartofi si bautura 20 EUR (august 2026); veggie burger cu cartofi si bautura 17 EUR. Dupa doua saptamani de peste e complet in regula sa cedati.
- 🚗 Drumul N-634 intre Zarautz si Getaria — 7 kilometri prin viile de txakoli care coboara in terase pana deasupra oceanului. Sunt spatii de oprit pe margine. Merita facut si daca nu opriti nicaieri, ceea ce noi am si demonstrat. Pe Getaria propriu-zisa ne-am lasat pagubasi dupa doua incercari — daca mergeti voi, mergeti dimineata sau cu trenul.
Maine e 6 august. So I'll keep you posted.
