Lapurdi - orasul pe care marea aproape l-a mancat (14 august)

Va spuneam ieri ca astazi ramanem pe loc, si asta chiar s-a intamplat: prima zi din 22 in care nu am schimbat nici orasul, nici tara, nici masina, nici patul. Am iesit dimineata dintr-o casa din Hendaye si m-am intors seara in aceeasi casa, ceea ce pare o chestie fara nicio valoare pana cand nu faci trei saptamani de mutat valize. Si tot din ziua asta, care pe hartie era cea mai lenesa de pana acum, am invatat lucrul cel mai util din toata partea franceza a vacantei: doua plaje aflate la 12 kilometri una de alta pot sa nu aiba absolut nimic in comun, si e bine sa stii dinainte pe care o vrei.

Abbadia, deasupra falezei din Hendaye. Castel neo-gotic cu spatele la Atlantic si cu locurile ocupate pana dupa pranz.

Am inceput cu ceva ce vedeam de doua zile de pe drum si nu intelegeam ce cauta acolo. Deasupra falezei, la vreo 4 kilometri de cazare, pe drumul care merge spre Saint-Jean-de-Luz, e un castel neo-gotic. Cu turn rotund, cu creneluri, cu ferestre ascutite si cu piatra gri. Adica exact genul de cladire pe care te astepti sa o vezi intr-un film cu vampiri filmat prin Transilvania, numai ca asta sta cu spatele la Oceanul Atlantic si cu fata la o pajiste plina de leandri infloriti. Se cheama Abbadia si prima mea reactie a fost ca cineva a gresit continentul.

Ferestre ascutite si piatra gri, semnate Viollet-le-Duc. Omul care a refacut si Notre-Dame.

Numai ca povestea lui e mult mai buna decat fatada. Castelul a fost construit intre 1864 si 1884 de Eugène Viollet-le-Duc, adica de omul care a restaurat Notre-Dame si Carcassonne si care avea o metoda de lucru foarte simpla: daca un monument nu arata cum ar fi trebuit sa arate, il facea el sa arate asa. (Jumatate din Evul Mediu francez pe care il fotografiaza turistii azi e, de fapt, parerea lui Viollet-le-Duc despre Evul Mediu. Nu spun ca e rau. Spun doar ca e bine de stiut.) Iar Abbadia e una dintre foarte putinele cladiri pe care le-a facut de la zero, nu peste altcineva.

Construit intre 1864 si 1884 pentru un basc care statuse zece ani in Etiopia. Noi am vazut doar zidurile de afara.

Si nu l-a facut pentru vreun conte plictisit, ci pentru Antoine d'Abbadie, un basc care si-a petrecut vreo zece ani prin Etiopia, masurand, desenand harti si invatand limbi. Omul era astronom, geograf si etnolog, asa ca nu si-a construit o casa, ci un observator in care se poate si dormi: are luneta meridiana, are biblioteca, are capela, si l-a lasat prin testament Academiei de Stiinte franceze, cu conditia ca aia sa catalogheze de acolo o jumatate de milion de stele. Iar in interior, se zice, sunt crocodili si elefanti sculptati si inscriptii in basca, in amharica si in irlandeza, pentru ca omul asa era construit.

Zic „se zice" pentru ca noi am vazut numai peretii de afara. Abbadia e o cladire fragila, numarul de vizitatori pe zi e limitat prin intelegere cu directia de patrimoniu, si rezervarea e obligatorie tot anul, cu atat mai mult in august. Noi am ajuns acolo ca doi oameni care se plimba, adica fara nimic rezervat, si ni s-a spus foarte politicos ca e plin, si ca primul loc liber e abia dupa pranz. Adica peste vreo doua ore. Puteam sa asteptam, evident, dar aveam o zi intreaga in fata si nu am vrut sa o incep stand pe o banca. Asa ca ne-am plimbat pe langa el, i-am facut vreo sase poze din trei unghiuri si am plecat mai destepti. Va spuneam acum doua saptamani, dupa Altamira, dupa Gaztelugatxe cu tichetele alea gratuite si epuizate, si dupa crama de txakoli cu program propriu, ca incep sa cred ca problema nu e la ei. Ei bine, la a patra repetare a aceleiasi scene, in alta tara, imi retrag definitiv suspiciunea: asa functioneaza acum locurile bune, se rezerva, nu se viziteaza, si singurul care se comporta ca in 2005 sunt eu.

Plaja din Hendaye, 3 kilometri, cea mai lunga din Tara Bascilor franceza. In august e Mamaia cu Atlantic in fata.

De la castel am coborat la plaja din Hendaye, care e o chestie serioasa: 3 kilometri de nisip, cea mai lunga plaja din Tara Bascilor franceza, cu un mal de stanci puse de om pe toata lungimea ei ca sa nu plece nisipul in ocean. Cand te uiti la ea de sus, de pe stancile alea, vezi umbrele pana la orizont, in stanga si in dreapta, si oameni pana in apa. In august, la ora la care se scoala turistii, plaja aia e Mamaia. Cu diferenta ca in fata are Atlanticul si valuri care chiar te ridica de pe picioare.

La capatul plajei, peste golf, se vede Spania. Hondarribia si capul de la Higuer, la cateva sute de metri de apa.

Iar chestia care mi-a placut cel mai mult acolo e ce vezi la capatul din stanga al plajei: Spania. Fix acolo, peste golf, la cateva sute de metri de apa, e Hondarribia, orasul ala cu numele urat despre care va povesteam acum o saptamana, si dupa el capul de la Higuer. Stai pe nisip in Franta, faci ochii mici si vezi tara din care ai iesit ieri. Nu am mai avut niciodata senzatia asta - de obicei granitele sunt niste chestii pe care le treci noaptea, in avion, si pe care nu le vezi. Aici o vezi de pe prosop.

Dupa care ne-am urcat in masinuta si am facut cei 12 kilometri pana la Saint-Jean-de-Luz, unde am bagat-o direct intr-o parcare subterana din centru si am platit, pentru aproape trei ore, 7,90 euro. Va reamintesc ca sunt omul care in 22 de zile nu a platit niciun parcometru pe strada, in nicio tara, dar care intra fara sa clipeasca in orice parcare cu bariera. Nu e o filosofie coerenta, stiu. E doar ce fac.

Si aici incepe partea a doua a zilei, care e si partea din care chiar aveti ce invata.

Akeita Coffee, cu prajitor propriu. Ziua 22 si seria de cafea de specialitate inca tine.

Prima oprire a fost, ca in fiecare zi din vacanta asta, cafeaua. Recunosc ca intrasem in Franta cu o oarecare ingrijorare pe tema asta, pentru ca Franta e o tara care bea cafea proasta cu o incredere in sine coplesitoare, si dupa trei saptamani de Spania in care gasisem specialty coffee pana si in sate de 2.000 de oameni, ma vedeam intors la un espresso ars servit cu superioritate. Ei bine, nu. Pe o straduta din centru, Akeita Coffee, cu firma verde-menta si cu prajitor propriu. Ziua 22, seria continua. Nu am ratat nici macar una.

Epela. Douazeci de obiecte asezate cu spatiu intre ele, ca la muzeu. Nici acum nu stiu ce vindea.

Iar imediat langa ea am gasit chestia care imi place mie cel mai mult la orasele astea si care nu apare in niciun ghid: magazinele mici cu firma facuta de mana. Unul se cheama Epela, are litere portocalii desenate cu pensula pe o tabla portocalie si inauntru are vreo douazeci de obiecte puse pe rafturi de lemn, cu spatiu intre ele ca la muzeu. Va spun cinstit ca nici acum nu stiu ce vindea omul acolo. Ceramica, pare-se. Sau obiecte. Sau conceptul de obiect. Nu am intrat, pentru ca sunt genul care se uita de afara la o cana asezata pe un raft gol si calculeaza ca aia costa 40 de euro si ca are acasa una la fel de la Dedeman. Dar am stat doua minute in usa si mi-a placut, si asta e o forma de window-shopping care nu costa nimic si nu obliga la nimic.

La Vieille Auberge. Meniul zilei, dorada intreaga cu salata si desert, si o pizza vegana fara discutii.

Si tot pe acolo e La Vieille Auberge, cu obloane rosii, cu fete de masa in carouri rosu cu alb si cu meniul scris cu creta pe o tabla neagra cat peretele. E cliseul absolut al restaurantului francez, ala pe care il stiti din filme, si care are calitatea rara ca aici chiar exista pe bune. Ma rog, e facut si pentru turisti, evident. Dar era plin de oameni care vorbeau franceza intre ei, ceea ce e singurul indicator care conteaza, asa ca am intrat.

Si acolo am mancat cea mai buna masa din partea franceza de pana acum, cu meniul zilei, care e institutia care salveaza Franta si pe care nimeni nu o explica turistilor. Eu am luat dorada - peste intreg, la farfurie, cum trebuie - si in acelasi pret intrau si o salata inainte, si un desert dupa, un iaurt cu capsuni. Marta, care e vegana si care e motivul pentru care seria asta are zero restaurante cu stele, a primit o pizza vegana intr-o bodega franceza de provincie, fara discutii si fara sa fie nevoie sa explice nimanui nimic. Asta chiar e o veste, si o dau ca atare: dupa trei saptamani de Spania in care fiecare masa incepea cu o negociere despre ce contine si ce nu, in Franta a fost pur si simplu pe lista.

Cabinele de plaja in dungi pastel, in linie pe nisip. Franta anilor '50, pastrata in stare buna.

Si acum sa ajungem la plaja din Saint-Jean-de-Luz, ca de-aia am scris tot articolul asta. E la doi pasi de centru, se cheama tot Grande Plage, si e exact opusul celei din Hendaye. Nisipul e la fel de galben si la fel de plin de lume, dar apa e ca intr-un lighean. Nu valuri, nu spuma, nu curenti - o suprafata verde-turcoaz pe care copiii de trei ani se baga singuri pana la brau si parintii nu se uita dupa ei. Si de-a lungul nisipului sunt insirate cabine de plaja in dungi pastel, roz, bleu, galben, verde, in linie, ca niste bomboane puse pe raft. Chestia aia e Franta anilor '50 pastrata in stare buna.

Panoul pentru care merita sa te opresti. Un sfert din oras luat de valuri si 41 de ani de diguri.

Numai ca linistea aia nu e naturala. Si asta am aflat-o de pe un panou plantat in nisip, pe care l-am citit din pura plictiseala si care mi-a facut ziua. Scrie asa: Saint-Jean-de-Luz era, prin secolul 17, un oras bogat de 12.000 de oameni, cu vanatori de balene si cu corsari, aparat de falezele din jur. Numai ca marea a inceput sa manance falezele alea. Din 1670, cartierul dinspre apa era distrus la fiecare furtuna. Pana la mijlocul secolului 19, un sfert din oras fusese luat de valuri, iar coasta se retragea cu 1 pana la 3 metri pe an. Cititi inca o data cifra aia. Pe an.

Si atunci a intervenit Napoleon al treilea, care isi facea vacantele exact pe coasta asta si care in 1854 a aprobat un proiect nebunesc: sa se inchida golful cu diguri. Trei bucati. Lucrarile au inceput in 1864 cu digul de la Socoa, 325 de metri, terminat dupa 12 ani. Al doilea, digul Artha, a durat aproape 30 de ani: 15 ani si 8.000 de blocuri de cate 50 de tone numai ca sa ridice masivul de sub apa, de la 6-14 metri adancime pana la suprafata, si abia dupa aia inca 10 ani de zidarie ca sa iasa cei 250 de metri de dig. Al treilea, Sainte-Barbe, s-a inceput in 1873 si a iesit de 180 de metri in loc de 225, ca asa merg lucrarile publice peste tot in lume. Abia in 1895 orasul a fost in sfarsit in siguranta. Patruzeci si unu de ani de la semnatura pana la liniste.

Si mai e o propozitie pe panoul ala, ultima, care e cea mai buna: si azi se toarna in fiecare an cam 50 de blocuri de cate 50 de tone, cu aceeasi tehnica de acum un secol. Adica apa aia calma in care se balacesc copiii nu e o plaja. E un santier care functioneaza neintrerupt de 160 de ani si pe care nimeni de pe nisip nu il vede. Mie mi se pare ca asta e cea mai frumoasa chestie pe care am aflat-o in Franta pana acum, si am aflat-o de pe un panou pe care nimeni nu il citeste.

Golful inchis, cu Socoa pe partea cealalta. Apa aia nu sta linistita de la natura.

De pe capatul dinspre est se vede tot mecanismul: golful inchis, si peste el, pe partea cealalta, Socoa, cu fortul lui si cu casele urcand pe deal. Iar in mijloc, apa care nu se misca. Am stat acolo si m-am uitat la ea ca la o piesa de inginerie, ceea ce si e, si mi-am adus aminte ca acum doua saptamani ma uitam la un pod transbordor si faceam cam aceeasi fata.

Grande Plage din Saint-Jean-de-Luz, cu tot orasul in spate. Am incercat cadrul asta de patru ori.

Iar de pe stancile din capatul celalalt se vede plaja intreaga, cu tot orasul in spatele ei si cu dealul verde la capat. Poza aia am facut-o de vreo patru ori, pentru ca de fiecare data cand ma intorceam cu spatele mi se parea ca nu am prins-o bine. Nici acum nu cred ca am prins-o, dar asta e problema mea, nu a plajei.

Rue Gambetta in mijlocul lui august. Un metru si jumatate de culoar si zero oameni nervosi.

Centrul orasului e pietonal si, in mijlocul lui august, e plin ca Lipscaniul intr-o sambata seara. Rue Gambetta e strada principala, cu case basce clasice - alb cu rosu, alb cu verde, grinzi de lemn la vedere - si cu terase pe ambele parti, asa ca prin mijloc ramane un culoar de un metru si jumatate prin care circula toata Franta. Am coborat pe niste trepte spre ea si am stat un pic sa ma uit de sus, pentru ca de sus vezi altceva: vezi ca nimeni nu se grabeste. Un metru si jumatate de culoar si zero oameni nervosi. In Bucuresti, la densitatea aia, se claxoneaza si pe jos.

Firma de la Kaiku, o stea Michelin, in cea mai veche casa din oras. Am facut poza si am mers mai departe.

Si tot pe acolo am trecut pe langa o firma de fier forjat cu un basc decupat in tabla, care tine un steag pe umar si care pare ca merge la razboi. Pe steag scrie Auberge Kaiku. Iar Kaiku e, ca sa fim exacti, un restaurant cu o stea Michelin, aflat in cea mai veche casa din Saint-Jean-de-Luz. Deci: la ziua 22 din vacanta asta, am ajuns la un metru si jumatate de o stea Michelin, i-am facut poza firmei si am mers mai departe la plimbare. Va reamintesc ca seria noastra e in continuare de zero restaurante cu stele, si va anunt ca nici nu are de gand sa se strice. Am ajuns sa fiu mandru de treaba asta ca de un record sportiv.

Maison Adam, cofetarie din 1660, cu fatada imbracata in ardei de Espelette. Cea mai buna poza a zilei.

In schimb am gasit ceva mult mai pe gustul meu, si e cea mai buna poza a zilei. Pe strada mare e o cofetarie care se cheama Maison ADAM, si care si-a imbracat toata fatada de la etajul unu in ghirlande de ardei uscati - doua panouri rosii si unul negru la mijloc, mii de ardei legati unul langa altul, de sus pana jos. Ardeii aia sunt de Espelette, adica din satul aflat la vreo 30 de kilometri de aici care traieste exclusiv din chestia asta si unde ne ducem chiar maine. Iar cofetaria e acolo din 1660, an in care in orasul asta s-a casatorit Ludovic al paisprezecelea cu infanta Spaniei, iar la nunta aia s-au servit macarons facuti chiar de ei. Deci o casa care vinde acelasi produs de 366 de ani si-a decorat vitrina cu ardei iuti. Nu stiu ce sa spun. Mie mi se pare geniala.

6,6 litri la suta. La o masina in care nu incap nici eu, nici demnitatea mea.

Pe drumul de intoarcere am facut o poza la bordul masinutei, pentru ca aveam ceva de verificat. Va povesteam ieri despre Fiat-ul 500 gri cu cutie manuala din care cobor ca dintr-o cada. Ei bine, dupa o zi intreaga de condus prin oraselele astea, cu opriri la fiecare 200 de metri, cifra de pe bord arata 6,6 litri la suta. Sase virgula sase. La o masina in care nu incap nici eu, nici demnitatea mea. Am condus SUV-uri care beau atat. (Afara erau 30 de grade, ceea ce explica si de ce aerul conditionat, cel cu pareri, avea in ziua aia pareri mai putine ca de obicei.)

Flysch pe Corniche Basque. Aceleasi dungi ca la Zumaia, la doi metri de masina.

Si ultima oprire a zilei a fost aia pentru care merita facut tot drumul, si pe care nu o platesti. Intre Saint-Jean-de-Luz si Hendaye, soseaua urca pe faleza si se cheama Corniche Basque. Tragi masina pe dreapta, faci 30 de metri pe iarba si ajungi pe marginea unei prapastii sub care Atlanticul intra in stanca. Iar stanca aia nu e o stanca obisnuita: e flysch. Adica exact acelasi tip de roca in dungi, foaie peste foaie, ca niste pagini de carte puse in picioare, pe care v-o aratam acum noua zile de la Zumaia.

In Spania se vede cu barca, la 15 euro de persoana. Aici e pe gratis, de sus.

Si aici e gluma, si e o gluma pe care o platesc turistii, nu eu. La Zumaia, in Spania, exista o barca cu care se merge sa se vada flysch-ul de pe apa, si costa 15 euro de persoana. Noi ne-am uitat atunci la barca aia cum pleaca, ca la toate celelalte barci ale acestei vacante. Iar aici, la 40 de kilometri mai la nord si intr-o alta tara, ai exact aceeasi geologie, in aceleasi dungi, la fel de spectaculoasa, si o vezi de sus, de pe mal, de la doi metri de masina, pe gratis. Nu spun ca aia de la Zumaia iau bani degeaba. Spun doar ca, daca faceti si Spania si Franta, stiti acum unde nu trebuie sa dati banii.

Straturi care intra oblic in apa si o linie continua de spuma dedesubt. Coasta asta arata mai sincer pe vreme urata.

Peisajul de acolo e altfel decat tot ce vazusem in trei saptamani. Nu are nimic mediteraneean si nimic prietenos: e alb-cenusiu, cu iarba uscata deasupra, cu straturi care intra oblic in apa ca niste cutite si cu valuri care se sparg intr-o linie continua, alba, la 30 de metri sub tine. Iar cerul, care fusese albastru toata ziua, se facuse intre timp gri-plumburiu, cu nori grosi asezati pe orizont. Mi-a placut mai mult asa. Coasta asta arata mai sincer pe vreme urata.

Privind inapoi spre golful din care venisem. In alte parti ale Europei aici ar fi o terasa cu bilet de 8 euro.

Si daca te intorci cu spatele si privesti spre nord, vezi de unde ai venit: golful, orasul alb in departare si faleza care se duce ondulat pana acolo. E genul de priveliste pentru care in alte parti ale Europei se construieste o terasa, se pune o bariera si se ia 8 euro intrarea. Aici e o parcare de pamant si o carare. Sper sa ramana asa, desi nu cred.

Ne-am intors la Hendaye si am inchis ziua exact cum se cuvine dupa o zi in care nu am carat nimic si nu am prins niciun tren: iar in piscina. A doua seara la rand. Incep sa ma obisnuiesc si stiu ca e o greseala, pentru ca mai avem cinci zile si dupa aia ma intorc la un bloc din Voluntari unde piscina e in alta parte a orasului si costa bani.

Maine urcam in Pirinei, la Saint-Jean-Pied-de-Port, adica exact in locul din care pornesc oamenii pe jos spre Santiago de Compostela, la 800 de kilometri distanta. Eu am de facut 55 de kilometri cu masinuta si deja ma plang. Si ne intoarcem prin Espelette, satul cu ardeii aia de pe fatada. Va povestesc.

---

Partea plictisitoare, dar utila

• 🏖️ Hendaye si Saint-Jean-de-Luz sunt doua plaje complet diferite, alegeti-o pe cea potrivita. Hendaye - 3 kilometri de nisip, cea mai lunga plaja din Tara Bascilor franceza, deschisa la ocean, cu valuri adevarate: buna daca vreti surf, spatiu si aer. Saint-Jean-de-Luz - golf inchis cu diguri, apa fara valuri, ca intr-o piscina: aia e plaja de mers cu copii mici sau daca nu suportati sa fiti trantiti de val. Sunt la 12 kilometri una de alta si se pot face amandoua in aceeasi zi.
• 🏰 La Château d'Abbadia (Hendaye) rezervarea e OBLIGATORIE, tot anul. Numarul de vizitatori pe zi e limitat prin intelegere cu directia de patrimoniu, pentru ca e o cladire fragila - deci nu se intra „daca tot am ajuns". Biletul e 13 EUR (august 2026). Noi am picat acolo dimineata fara rezervare si primul loc liber era abia la 14:00 - ora e doar un reper, in august se umple de la o zi la alta. Rezervati de pe site-ul lor inainte sa plecati de acasa. Noi nu am facut-o si am vazut doar exteriorul, care merita si el drumul, dar nu asta era ideea.
• 🅿️ Parcarea la Abbadia e gratuita, dar nu la poarta. Doua zone gratuite la mai putin de 10 minute de mers pe jos: parcarea Ascoubia (500 de metri) si route de la Glacière (200 de metri). Se ajunge si cu autobuzul (statia Abadia, liniile 14, 15 si 26) sau pe jos de la plaja din Hendaye, in vreo 15 minute. Adresa castelului: 27, route de la Corniche, Hendaye.
• 🪨 Flysch-ul de pe Corniche Basque e gratuit si e la fel de spectaculos ca cel din Spania. Pe soseaua dintre Saint-Jean-de-Luz si Hendaye (D912) sunt mai multe parcari de pamant chiar pe marginea falezei; opriti la oricare si faceti 30 de metri pe jos. La Zumaia, in Spania, aceeasi roca se vede cu barca, la 15 EUR de persoana (preturi august 2026). Daca faceti ambele tari, stiti unde sa nu dati banii.
• ⚠️ Falezele alea nu au balustrada. Nici gard, nici marcaj, nici avertisment. Sunt verticale, marginea e de pamant uscat si se surpa. Nu va apropiati de buza si aveti grija de copii - e genul de loc care arata bland si nu e.
• 🅿️ In Saint-Jean-de-Luz mergeti direct in parcarea subterana din centru. Centrul e pietonal si mic, deci de oriunde ati parca faceti oricum totul pe jos - nu are rost sa pierdeti o jumatate de ora invartindu-va dupa un loc pe strada. Noi am platit 7,90 EUR pentru aproape 3 ore (august 2026), ceea ce pentru mijlocul lui august pe coasta franceza e corect.
• 🍽️ Cereti „menu du jour", nu de pe lista mare. E institutia care face Franta accesibila si pe care nu o explica nimeni: un pret fix cu doua-trei feluri incluse. Noi am mancat la La Vieille Auberge, in centru - dorada intreaga, cu salata inainte si desert dupa, totul in acelasi pret.
• 🌱 Vegetarienii si veganii au viata mai usoara in Franta decat in Spania basca. Spun asta dupa 3 saptamani in care fiecare masa in Spania incepea cu o negociere despre ce contine si ce nu. Aici pizza vegana era pur si simplu pe meniu, intr-un restaurant clasic de provincie, fara explicatii si fara fete lungi.
• 🚶 Tot centrul se face pe jos in doua ore, cu tot cu plaja. Rue Gambetta e strada principala si in august e ticsita - daca vreti poze fara oameni, nu exista ora la care sa aveti noroc, asa ca renuntati din start.
• ☕ Se gaseste cafea de specialitate si in Franta. Akeita Coffee, pe o straduta din centrul din Saint-Jean-de-Luz, are prajitor propriu. Ziua 22 din 27, seria neintrerupta.
• 🌶️ Maison ADAM, pe strada principala din Saint-Jean-de-Luz, e cofetarie din 1660 si face macarons de la nunta lui Ludovic al paisprezecelea, care s-a tinut chiar in orasul asta. Fatada imbracata in ghirlande de ardei de Espelette e cea mai fotografiata din oras si e gratuita.
• ⭐ Kaiku, restaurantul cu o stea Michelin, e pe rue de la République, in cea mai veche casa din oras. Daca il vreti, se rezerva cu saptamani inainte. Noi nu l-am vrut, dar firma de fier forjat de la intrare merita o poza si nu costa nimic.
• 🚗 Un Fiat 500 manual a facut 6,6 litri la suta intr-o zi numai de oras si de faleza, cu opriri dese. Nu e o masina economica, e o masina mica - sunt lucruri diferite. In schimb intra oriunde, si pe strazile de aici asta chiar conteaza.