IGB

V-am promis de doua ori la rand ca la Gernika o sa fie mai putin de ras, si uite ca s-a nimerit sa fie si vremea de acord cu mine. Dupa sase zile de soare in care ma plangeam ca nu gasesc umbra, ne-am trezit sub un cer inchis, jos si cenusiu, din ala care nu ploua dar nici nu pleaca. Nu as fi ales dinadins ziua asta ca sa merg la Gernika. Dar daca tot a picat asa, va spun cinstit ca i-a stat bine.

Va lasasem data trecuta cu promisiunea ca verific mareea dimineata si va spun cum a fost. Am verificat-o, si mareea si-a facut treaba impecabil: la pranz am mers pe jos pana pe o insula, iar patru ore mai tarziu drumul pe care mersesem nu mai exista. Nu se scufundase nimic, nu murise nimeni, pur si simplu venise apa la loc peste el, cum face de cateva mii de ani, de doua ori pe zi, fara sa intrebe pe nimeni.

Va spuneam data trecuta ca urmeaza iesirea la mare. Am iesit, si am iesit printr-un pod pe care nu poti sa mergi. Si, ca sa fie povestea intreaga, am nimerit acolo fix de ziua lui: podul Vizcaya a fost inaugurat pe 28 iulie 1893, iar noi am ajuns in fata lui pe 28 iulie 2026, la 12:20. O suta treizeci si trei de ani si cateva ore. Nu am facut-o intentionat, am aflat abia seara, pe telefon, si m-am simtit mult mai destept decat eram.

Va ramasesem dator cu o poveste. Ziceam data trecuta ca prima seara in Bilbao am ratat-o, ca in loc sa ne ducem in Casco Viejo ca tot omul normal, noi am luat-o fix in partea cealalta si am ajuns la 21:40 intr-un local din Ensanche unde nu era picior de turist. Si ca nu a fost o greseala. Uite de ce nu a fost.