Nu-i Tara Bascilor, dar ii la fel de frumos (18 – 19 august)

Va promiteam ieri doua lucruri: cum a fost cu duna si cum s-a terminat pariul cu parcarea. Le primiti pe amandoua, plus vestea ca asta e ultimul articol din serie. Douazeci si sapte de zile si nouasprezece articole mai tarziu, am ajuns la partea in care nu mai am de povestit decat cum am plecat.

Harta din Muzeul Basc, Bayonne. Ieri am dedus cele 7 provincii dintr-un stand de strada. Azi le-am gasit in rama, cu roza vanturilor.

Dar inainte de duna, de Bordeaux si de tot ce urmeaza, a mai fost o dimineata in Tara Bascilor, si a fost exact dimineata care trebuia. Aveam cateva ore libere in Bayonne inainte sa plecam spre nord si le-am dat pe Muzeul Basc, care e pe malul Nive-ului, intr-o casa de negustor de la sfarsitul secolului 16, cu podele care scartaie sub tine ca sa stie tot etajul pe unde umbli. Muzeul e acolo din 1924. Eu nu ma asteptam la nimic si intrasem, sincer, ca sa stau la umbra.

Si a doua sala m-a lasat cu gura cascata. Pe perete, intr-o rama de lemn, era o harta desenata acum vreo doua sute de ani, pe care scria "Golfe de Biscaye" sus si care avea trasate cu tus, una langa alta, exact cele sapte provincii: Biscaye, Guipuzcoa, Alava, Navarre, Labourd, Basse Navarre, Soule. Aceleasi sapte pe care le dedusesem eu, cu o zi inainte, dintr-un stand de strada care vindea clasamente de rugby pictate de mana. Adica eu am facut munca de detectiv de doi lei, cu numere de departament si cu tricouri, iar solutia statea la doua sute de metri distanta, in rama, cu roza vanturilor si cu legenda scrisa de mana, de doua secole. Asta e, pe scurt, toata experienta mea de turist: aflu lucrurile in ordinea gresita si ma bucur mai tare asa.

1869: 82,7%. 2021: 41,2%. Panoul asta spune toata povestea tarii prin care ma plimbam de 25 de zile.

Numai ca muzeul nu s-a oprit acolo. Doua sali mai incolo era un panou care mi-a taiat tot cheful de glumit, si va spun de ce. Panoul se cheama "Limba basca, evolutii si tendinte" si are pe el doua harti identice, una langa alta. Pe cea din 1869 scrie 82,7%. Pe cea din 2021 scrie 41,2%. Aia e proportia de oameni care vorbesc euskara in cele sapte provincii. In partea franceza, unde tocmai imi petrecusem ultima saptamana, scrie 52% in 1869 si 22,4% in 2021. Cu alte cuvinte, in o suta cincizeci de ani, o limba care nu seamana cu nimic altceva de pe planeta si care era aici inainte sa vina indo-europenii a pierdut jumatate din vorbitori. Iar eu ma plimbasem douazeci si cinci de zile prin tara asta scriindu-va vesel despre pintxos, despre parcari si despre cidru, si abia in ultima dimineata am vazut cifra.

Partea buna, si chiar e o parte buna, e ca graficul de dedesubt urca. Incet, dar urca. Din 1996 incoace procentul creste in loc sa scada, pentru ca s-au facut scoli, s-a bagat limba in televiziune si in indicatoare, si oamenii care astazi au douazeci de ani au invatat-o la clasa, nu de la bunici. Adica bascii au facut cu limba lor exact ce au facut cu tot restul: au vazut ca se duce, s-au opintit si au intors-o. E singurul grafic din muzeul ala care merge in sus si e cel mai important.

Cazanul. Adica, in traducere libera, portia de supa ideala a Martei intr-o seara ploioasa de noiembrie. Pentru ea singura.

In rest, muzeul e o casa plina de obiecte care nu par mare lucru pana cand le citesti povestea: ancore de corabie mari cat un om, o vatra basca refacuta la scara, cu peretele pictat cu sabloane si cu o placa de fonta de camin pe care scrie anul 1640 si care e acolo, intreaga, de aproape patru sute de ani, si cu un cazan de arama cat o cada de copil pus in fata ei. Tablouri cu dansatori in alb si rosu, mobila de casa basca, stele funerare rotunde.

Si acolo, langa cazanul ala, Marta a stat mai mult decat a stat in orice alta sala din tot muzeul, si nu pentru placa din 1640. Se uita la el cum se uita altii la o masina sport. Ala, mi-a zis, ala e castronul. Aia e portia. O seara ploioasa de noiembrie, tot ce se gaseste prin frigider aruncat inauntru, ceapa, morcov, dovlecel, naut, praz, ce mai e pe acolo, fiert incet pana devine totul aceeasi supa, cantitate de familie numeroasa. Pentru ea singura. Nu de impartit. Va las sa apreciati singuri cat de bine rezuma asta douazeci si sase de zile de vacanta in care omul de langa mine a mancat, in principal, cartofi si salata, si in care intrebarea lui la fiecare masa a fost "aveti ceva fara nimic?". Nu a zis-o cu reprosuri, a zis-o visator, ca un om care isi face planuri de iarna langa un cazan de muzeu. Tineti minte cazanul, ca ne mai intoarcem la el peste doua zile si o sa aiba alt gust.

Mai era si o sala de gravuri cu Biarritzul de dinainte de fotografie, in care am recunoscut Roche Percee, stanca aia gaurita pe care o vazusem pe viu cu doua zile inainte. Nu se schimbase mai nimic in doua sute de ani, ceea ce, dupa panoul cu limba, mi s-a parut aproape obraznic din partea ei.

Roche Percee, Biarritz, desenata inainte sa existe fotografia. O vazusem pe viu cu doua zile inainte si nu se schimbase mai nimic.

Un prusac a venit in 1800 sa asculte cum vorbeste lumea si i-au facut expozitie 226 de ani mai tarziu.

Si mai era o expozitie temporara pe care nu am cum sa nu v-o spun, pentru ca are cel mai frumos titlu pe care l-am citit toata vacanta: "Un monument de respect si de dragoste". E despre Wilhelm von Humboldt, un prusac care a venit incoace in 1800, s-a plimbat pe magar prin munti, a ascultat cum vorbeste lumea si apoi s-a dus acasa si a scris primele lucrari serioase despre euskara, dupa care jumatate din Europa savanta a aflat ca limba asta exista. Un neamt cu carnetel a facut mai mult pentru limba basca decat multi basci, iar ei, in loc sa se supere, i-au facut expozitie doua sute douazeci si sase de ani mai tarziu si i-au zis monument de respect si de dragoste. Incercati sa va imaginati asta la noi.

Am iesit din muzeu, am mai baut o cafea pe malul Nive-ului si am plecat din Tara Bascilor. Nu am facut nicio ceremonie. Am pus rucsacurile in portbagaj, am pus punctul in GPS si am iesit pe autostrada spre nord, si a durat vreo douazeci de minute pana mi-am dat seama ca aia a fost: gata, s-a terminat, ultimul indicator bilingv ramasese in spate si de acum incolo scrie doar in franceza.

Aproape 140 de specii de plante pe ce arata de jos ca un morman de nisip.

Ce urmeaza dupa Bayonne, daca mergi spre Bordeaux, e o ora si jumatate de pini. Nu exagerez si nu e figura de stil: e pin in stanga, pin in dreapta, pin pana la orizont, in randuri drepte, ca la parada. Padurea Landelor are aproape un milion de hectare si e cea mai mare padure plantata de om din Europa de Vest. Iar partea care mi-a placut cel mai mult e ca nu e padure, e lucrare publica. Pana pe la 1850, zona asta era o mlastina cu nisip peste care pastorii mergeau pe picioroange, la propriu, ca sa nu se afunde. In 1857, Napoleon al III-lea a semnat un decret prin care i-a obligat pe proprietari sa planteze pin maritim, ca sa fixeze nisipul si sa usuce terenul. Ei au plantat, iar in o suta cincizeci de ani a iesit padurea prin care conduceam eu, cu radioul pe frantuzeste si cu senzatia clara ca nu se mai termina. Toata Europa asta pe care noi o vizitam ca pe natura e, de fapt, un santier vechi care a iesit bine.

Si exact la capatul santierului ala, unde padurea se opreste brusc in ocean, e duna.

Ultimii metri de umbra inainte de scara. De aici incolo nu mai e nimic verde.

Va spun de la inceput, ca sa nu va tin in suspans ca la parcare: Dune du Pilat e cel mai spectaculos loc din toata calatoria asta. Si, foarte probabil, cel mai spectaculos loc pe care l-am vazut eu in viata mea. Stiu ca acum doua zile va scriam, negru pe alb, ca cel mai spectaculos lucru al vacantei ramane La Concha din San Sebastian cu golful ei perfect. Imi retrag cuvintele. La Concha e frumoasa ca o carte postala, iar duna asta nu seamana cu nicio carte postala, pentru ca nu incape in ea.

Se ajunge la ea printr-o parcare mare in padure, care costa 9 euro pe zi si pe care am platit-o fara sa comentez, ceea ce pentru mine e un eveniment demn de consemnat. Apoi un drumeag prin pini, si pana in ultimul moment nu vezi absolut nimic. Mergi printre copaci, cu lume in fata si lume in spate, exact ca la orice obiectiv de august, si te intrebi la ce se inghesuie atatia. Apoi copacii se termina si in fata ta se ridica un perete de nisip inalt cat un bloc de treizeci de etaje, pe care urca o coloana de oameni ca furnicile. Vara e o scara de lemn, si aia se demonteaza iarna ca sa nu o inghita nisipul, dar scara nu tine pana sus. Ultima portiune o faci pe nisip, in panta, si acolo se face liniste. Nimeni nu mai vorbeste pe ultimii cincizeci de metri, si nu din respect pentru natura, ci pentru ca nu mai are aer.

Sirul asta de oameni urca in tacere. Nimeni nu vorbeste pe ultima portiune, si nu din respect.

Sus, ce se intampla e greu de povestit fara sa cad exact in adjectivele pe care mi-am promis ca nu le folosesc. Deci va dau doar geografia. Stai pe o creasta de nisip lata cat o strada, care se duce in stanga si in dreapta pana nu o mai vezi. Pe o parte, la picioarele tale, e oceanul, cu bancul de nisip de la Arguin culcat in mijlocul apei ca o insula care nu s-a hotarat, si cu varful de la Cap Ferret in departare. Pe cealalta parte, exact de la varful piciorului tau, incepe padurea de un milion de hectare despre care tocmai va povesteam, si se duce si ea pana la orizont. Nisip la stanga, verde la dreapta, si tu pe muchie intre ele, cu vantul care iti baga nisip in dinti. Nu e nimic de facut acolo. Nu se poate cumpara nimic, nu se poate vizita nimic, nu e niciun ghid care sa iti spuna ceva. Stai jos si te uiti, si dupa un sfert de ora iti dai seama ca nu ai zis nimic cu voce tare de cand ai ajuns.

Creasta e lata cat o strada si se duce pana nu o mai vezi. In dreapta, padurea peste care duna inainteaza cu 4-5 metri pe an.

Bancul de nisip de la Arguin, culcat in mijlocul apei ca o insula care nu s-a hotarat.

Si acum cifrele, ca stiu ca voi le vreti si eu le-am cautat oricum. Duna are 2,7 kilometri lungime pe directia nord-sud si vreo sase sute de metri latime, iar in ea sunt aproximativ 60 de milioane de metri cubi de nisip. Nu am nicio idee cum arata 60 de milioane de metri cubi si banuiesc ca nici voi, asa ca va dau alta socoteala: daca ai vrea sa o cari cu basculanta, la vreo zece metri cubi tura, ti-ar trebui sase milioane de curse. Inaltimea era 101 metri in 2024, dar aia e cifra care se schimba, si de-aia se si masoara in fiecare an. Iar duna nu doar ca scade sau creste, ci se si muta spre est, spre interior, cu patru-cinci metri pe an. Adica exact peste pinii pe care Napoleon al III-lea i-a pus acolo ca sa opreasca nisipul. E singurul loc din Europa unde poti sa vezi, cu ochiul liber si pe indelete, cum o gramada de nisip mananca o padure intr-un ritm pe care il poti masura cu pasul.

Din varf, in stanga oceanul si bancul de nisip, in dreapta un milion de hectare de pini plantati de om.

Doi oameni care tocmai au urcat 100 de metri pe nisip si inca nu stiu ca asta o sa fie amintirea numarul unu.

Verdictul Martei despre cea mai inalta duna din Europa, exprimat fara cuvinte.

Am stat sus vreo ora si ceva, ceea ce e mult pentru mine. Marta s-a intins direct in nisip cu rochia pe ea si a stat asa, cu ochii inchisi, si aia a fost recenzia ei completa. Eu m-am plimbat pe creasta, am facut poze care nu ies (nu ies, sa stiti, nu are cum sa iasa, aparatul nu are unde sa puna scara), am coborat vreo douazeci de metri pe partea dinspre ocean ca sa vad cum e si m-am intors urcand in patru labe, gafaind, prin fata unor adolescenti francezi care coborau alergand. Si la un moment dat m-am asezat si eu, pentru ca mi-am dat seama ca faceam ce fac mereu: ma agitam intr-un loc care iti cere fix contrariul.

Scara de lemn, singura parte a dunei care sta pe loc. Se demonteaza iarna, ca sa nu o inghita nisipul.

"Duna nu sta pe loc." Panoul zice cateva graunte de nisip. Masuratorile zic doi metri intr-un an.

La coborare am dat de un panou care se cheama "Duna nu sta pe loc" si care spune, foarte politicos, ca Dune du Pilat e cea mai inalta din Europa "dar pentru cat timp?", pentru ca evolueaza continuu, "castigand sau pierzand cateva graunte de nisip in functie de ani". Mi-a placut formularea si m-am dus sa vad ce zic cifrele, pentru ca stiti deja ca eu nu pot sa las un panou in pace. Ei bine, Observatoire de la Cote Aquitaine, care o masoara in fiecare an, a anuntat ca in 2024 duna avea 101 metri, adica cu mai bine de doi metri mai putin decat in 2023. Doi metri intr-un an. Alea sunt "cateva graunte de nisip" in franceza diplomatica. Si duna se si muta, incet, spre interior, peste padure, acoperind exact pinii pe care Napoleon al III-lea i-a pus acolo tocmai ca sa opreasca nisipul. Dupa o suta saptezeci de ani, nisipul castiga la puncte.

Si mai e ceva, care pe mine m-a dat pe spate mai tare decat inaltimea. Duna nu e o gramada, e un sandvici. Are patru mii de ani vechime si s-a facut in straturi, iar intre straturile de nisip au ramas prinse fasii de pamant vechi, cu radacini, cu trunchiuri si cu conuri de pin fosilizate, presate acolo de nisipul care a venit peste ele. Alea se cheama paleosoluri, se vad cu ochiul liber ca niste dungi maro in peretele de nisip, si se pot data. Cel de la baza e de acum patru mii de ani. Cel de sus e din 1860, adica de pe vremea strabunicilor nostri. Duna asta e, la propriu, o arhiva.

Iar in arhiva aia e si preferatul meu. Unul dintre straturi, al treilea, e din secolul 16 si arheologii i-au zis, in franceza si fara nicio poezie, "solul cu resturi de bucatarie". E plin de cochilii: stridii plate, scoici, vongole, chiar si scoici Saint-Jacques. Cu alte cuvinte, acum cinci sute de ani statea acolo o lume care manca fructe de mare pe malul apei si isi arunca cojile in spate, exact ca noi la gratar, iar duna a venit peste gunoiul lor si l-a pastrat. Si daca te intorci cu spatele la padure si te uiti in jos, in apa, vezi si continuarea: bancul de nisip cu barci mici trase pe el si cu siruri de pari infipti in apa, care sunt parcuri de stridii. Acolo, in golful ala, se cresc si azi. Cinci sute de ani mai tarziu, aceiasi oameni fac acelasi lucru la o suta de metri mai incolo, iar diferenta e ca acum cojile ajung la reciclare in loc sa ajunga in duna.

Barcile pe banc si sirurile de pari infipti in apa sunt parcuri de stridii. Aceleasi cochilii se gasesc si in duna, la stratul din secolul 16.

Si aici mi-a cazut fisa a doua oara in aceeasi zi, ceea ce nu mi se intampla des. Dimineata vazusem un panou care numara, pana la o zecimala, cati oameni mai vorbesc o limba de opt mii de ani. Dupa-amiaza vedeam un panou care numara, pana la centimetru, cat mai are o gramada de nisip inalta cat un bloc. Amandoua in aceeasi zi, la doua sute de kilometri distanta, si amandoua despre acelasi lucru: locul asta isi masoara cu grija ce pierde. Nu stiu daca e melancolic sau daca e cea mai sanatoasa forma de seriozitate pe care am vazut-o. Probabil amandoua.

Locul crimei. Cititi cu atentie randurile de sub cerc, ca de ele depinde finalul articolului.

Bine, gata cu filosofia, ca stiu de ce ati venit. Sa vorbim despre parcare.

Am intrat in Bordeaux pe la sfarsitul dupa-amiezii, murdar de nisip din cap pana in picioare, si cu increderea aia nesanatoasa a omului care nu a platit parcare pe strada nici in Spania, nici in Franta, de douazeci si sase de zile. Va reamintesc bilantul: la Gros am luat amenda si nu am platit-o, la Anglet am stat trei sferturi de ora la un aparat de 1,20 euro ora si am plecat dator vreo 90 de centi, iar la Bayonne am ocupat un loc de 30 de minute aproape 30 de ore si nu s-a intamplat nimic. Deci am ajuns la Bordeaux, oras cu tramvai, cu centru UNESCO si cu vreo suta de ani de experienta in a se descurca cu oameni ca mine, si am parcat pe strada, la vreo doua sute de metri de hotel, primul loc gasit.

Si apoi, fiind om serios, m-am dus la stalp sa citesc ce scrie. Scria asa: cerc rosu cu albastru, adica stationarea interzisa. Sub el, "Interzis de la 9 la 13, exceptand manipularile". Sub aia, desenul cu masina ridicata de platforma. Si sub tot, "Cu plata de la 9 la 19, in afara orelor de manipulare". Am citit de trei ori, am facut poza pe care o vedeti mai sus si am tras concluzia care mi-a convenit: mai erau cateva minute pana la ora la care se termina plata, deci practic parcasem gratis. Ce urma a doua zi dimineata am hotarat sa fie o problema a lui Alex de maine.

Prima strada din Bordeaux pe care am mers pe jos, cu sagetile catedralei puse fix la capat.

Primul pahar de Bordeaux baut in Bordeaux. Langa el, o bere. Nu judecati.

Bordeaux, dupa douazeci si cinci de zile de orase basce, e ca si cum ai iesi dintr-un sat de munte fix in mijlocul unui bulevard. Totul e mai mare, mai drept si mai galben. Strazile sunt largi, cladirile sunt din piatra aia blonda de secol 18 care e la fel pe kilometri intregi, tramvaiul trece fara fir deasupra (au un sistem cu alimentare prin sol in centrul istoric, tocmai ca sa nu strice priveliste) si nu se vede nici macar un indicator bilingv. E frumos, e evident frumos, dar in prima seara mi-a lipsit ceva si mi-a luat o ora sa inteleg ce anume: nu mai era nimeni acasa. In Bilbao, in Donostia, in Bayonne, orasul era al cuiva. Se vedea din indicatoare, din steaguri, din felul in care lumea se saluta pe strada, din faptul ca la ora sase seara tot cartierul era pe trotuar. Bordeaux nu e al nimanui in felul ala. Bordeaux e frumos ca un oras care si-a facut temele: piatra spalata, chei refacute, tramvai fara fir, UNESCO pe hartie.

Si mi-a luat exact doua zile ca sa recunosc ce am de recunoscut, adica sa nu mai compar. Nu-i Tara Bascilor. Nu are limba pe care nu o intelege nimeni, nu are cidru turnat de la un metru si nu are sapte provincii care se cearta simpatic de cinci sute de ani. Dar e la fel de frumos, si mi-a luat pana in a doua seara sa spun asta cu voce tare fara sa simt ca tradez pe cineva.

Am baut primul pahar de Bordeaux in Bordeaux pe o terasa langa catedrala si va marturisesc cinstit ca alaturi de el, pe masa, era o bere. Dupa douazeci si sase de zile in care m-am straduit sa fac lucrurile cum trebuie in fiecare oras prin care am trecut, in capitala vinului am comandat jumatate corect.

Place de la Bourse. Dupa 25 de zile de piatra bascoasa, deodata secolul 18 francez pe trei laturi.

Miroir d'Eau la apus. Doi centimetri de apa pe granit si toata lumea sub 10 ani innebuneste.

Dupa aia am coborat spre apa si acolo Bordeaux a inceput sa imi placa de-adevaratelea. Place de la Bourse e o piata din secolul 18 deschisa spre Garonne, cu fatade identice pe trei laturi, iar in fata ei, pe chei, e Miroir d'Eau, care e o placa uriasa de granit peste care se pompeaza doi centimetri de apa. Atat. Doi centimetri. Efectul e ca piata se oglindeste in ea perfect, si mai e un efect pe care arhitectii probabil nu l-au trecut in proiect: absolut toti copiii sub zece ani dintr-un oras de un sfert de milion de oameni innebunesc simultan. Alergau, se trantau, se stropeau, tipau, cadeau, se ridicau si o luau de la capat, in timp ce trei sute de adulti stateam pe margine si ne uitam la ei ca la un spectacol, ceea ce si era. E cea mai buna investitie publica pe care am vazut-o in douazeci si sapte de zile si costa, ca idee, mai putin decat o statuie.

Am mers pe chei pana s-a facut cerul roz de tot, printre alergatori, biciclisti, trotinete si vreo doua sute de oameni asezati pe treptele de piatra ca la teatru, cu Pont de Pierre in fundal. Si atunci a trecut un vapor de croaziera pe Garonne, alb, mare si incet, fix la momentul potrivit.

Iar aici trebuie sa inchid un fir pe care il tot car de la Pasaia incoace. Va povesteam la un moment dat ca vacanta asta a devenit, fara sa vreau, o colectie de barci carora le fac cu mana de pe mal: motora din Pasaia, barcuta cu turisti de la flysch-ul din Zumaia, feribotul dintre Hondarribia si Hendaye. Ei bine, ultima e vaporul asta, si el are ceva ce n-au avut celelalte: are un pod care se da la o parte pentru el. Mai la vale de centru e Pont Jacques Chaban-Delmas, cel mai inalt pod levant din Europa, deschis in 2013, cu doi pilon de 77 de metri intre care travees centrala, lunga de 117 metri si grea de 2.500 de tone, se ridica pe cabluri pana la 53 de metri ca sa lase vapoarele sa treaca pe sub ea. Se ridica de cateva zeci de ori pe an, dureaza vreo unsprezece minute, e anuntat din timp si lumea vine special sa se uite. Noi nu l-am prins ridicat, evident, pentru ca asa merge la mine. L-am vazut de departe, luminat, cu vaporul plecat deja spre el, si m-am uitat dupa amandoua ca prostul de pe mal. A patra barca, ultimul semn cu mana.

Cheiul la apus, cu Pont de Pierre in fundal si cu jumatate de oras asezat pe trepte ca la teatru.

A patra si ultima barca a calatoriei careia i-am facut cu mana de pe mal.

Chaban-Delmas in departare. Cel mai inalt pod levant din Europa se ridica 53 de metri pentru vapoare, dar nu si pentru mine.

Si undeva pe la capatul plimbarii, cand ma pregateam sa ma intorc la hotel ca omul cuminte care are avion a doua zi, s-a intamplat singurul lucru din vacanta asta pe care nu il planificase nimeni.

Cu Vasile, la Bordeaux, din intamplare. El venise la un turneu de baschet, eu coboram dintr-o duna.

M-am intalnit cu Vasile.

Vasile e prieten cu mine si era in Bordeaux in aceleasi zile, la un turneu de baschet. Nu ne dadusem intalnire, nu ne pusesem la punct, pur si simplu eram amandoi in acelasi oras strain in aceeasi seara, ceea ce statistic nu ar trebui sa se intample si totusi se intampla mereu. Am ajuns pe o terasa in fata la Galeries Lafayette si am stat la bere pana tarziu, si va spun sincer ca dupa douazeci si sase de zile in care vorbisem doar cu Marta, cu receptioneri si cu aparate de parcare, sa stau la masa cu un om caruia nu trebuie sa ii explic nimic a fost un cadou.

Si abia a doua zi, in avion, mi-am dat seama ce comedie e in asta. Va povesteam ieri, pe doua mii de cuvinte, cum mi-a picat fisa ca ma plimb de trei saptamani printr-o tara care are un singur sport si ca ala nu e fotbal, ci rugby. Ei bine, in ultima seara a calatoriei, la doua sute de kilometri de ultima provincie basca, am baut bere cu un roman care venise pentru baschet. Adica exact sportul meu. Nu m-a lasat zona asta sa plec fara sa imi mai dea o data aceeasi lectie, dar tradusa pe limba mea.

Place de la Comedie la trei dimineata. Ultima noapte a vacantei, si ne-am facut-o cu mana noastra.

Ne-am intors prin oras pe la trei dimineata, prin Place de la Comedie, care la ora aia e goala, e luminata galben si e absurd de frumoasa. Aveam avion in aceeasi zi si masina de predat. Nu regret nimic si as face-o la fel.

Catedrala Saint-Andre in soare, a doua zi. Aici s-a maritat Eleanor de Aquitania la 13 ani.

Ultima zi a inceput cum era de asteptat dupa noaptea aia, adica tarziu, si a fost o zi cu ceasul pornit: aveam masina de dat inapoi la aeroport dupa-amiaza si avionul seara, deci ce nu apucam pana atunci nu mai apucam deloc. Am facut Bordeaux-ul pe jos si in ordinea in care ne-a iesit, nu in ordinea din ghid. Catedrala Saint-Andre intai, care e uriasa, are doua sageti si e locul unde Eleanor de Aquitania s-a maritat cu viitorul rege al Frantei la treisprezece ani. Din nunta aia a pornit, pe scurt, jumatate din Razboiul de o suta de ani, deci se poate spune ca a fost o nunta cu consecinte.

Place de la Victoire, cartierul studentesc. La sfarsit de august, gol ca o sala de curs in iulie.

Marche des Capucins. Burta Bordeaux-ului, si locul in care s-a incheiat, dupa 27 de zile, vanatoarea de mancare vegana.

Apoi in jos pe strada comerciala pana in Place de la Victoire, care e piata studentilor si care la sfarsit de august e goala ca o sala de curs in iulie, si de acolo la Marche des Capucins, care e hala de mancare a orasului si singurul loc din Bordeaux unde am simtit ca sunt intr-un cartier, nu intr-o vitrina. Miroase a stridii, a branza si a cafea, se striga, se cara lazi, iar oamenii de la mese beau vin alb cu stridii la ora la care noi doi abia ne trezisem, ca si cum ar fi cel mai normal mic dejun din lume. Care, aici, probabil ca este.

Si tot acolo s-a terminat, dupa douazeci si sapte de zile, si cealalta poveste a calatoriei asteia, aia pe care am dus-o in paralel cu parcarile si de care v-am tot spus: vanatoarea de mancare vegana. Va reamintesc ca eu am mancat tot, iar Marta a mancat cartofi, salate, humus si, cand a avut noroc, un bol japonez cu legume. Trei saptamani si jumatate. Iar in ultima zi, in hala aia care miroase din usa a branza, s-a uitat la tot ce era acolo, s-a uitat la mine, si a renuntat la partea cu "fara lactate". A mancat branza. Cu doua zile inainte isi facea planuri de supa langa un cazan de muzeu, iar acum statea in picioare intr-o hala din Bordeaux si manca branza de vaca. Nu multa, nu triumfator, ci cu figura omului care a dus un steag pana la capatul podului si acolo l-a lasat jos. Nu am comentat nimic, pentru ca nu era nimic de comentat: dupa douazeci si sapte de zile in care singura ei intrebare la fiecare masa a fost "aveti ceva fara nimic?", branza aia era castigata cinstit. Iar daca tot am corectat de doua ori in seria asta afirmatia ca in Franta e mai usor pentru vegani, o corectez si a treia oara, definitiv: nu e. E la fel de greu, doar ca bucatariile inchid mai devreme.

Si daca tot inchidem socotelile, hai sa o inchid si pe ultima. Regula cafelei de specialitate, aia pe care am tinut-o in fiecare zi din vacanta asta si care nu a cazut nici la Vitoria in ziua eclipsei, nici in zilele in care conduceam doua sute de kilometri, a rezistat si la Bordeaux. Am baut cafea buna, si nu intr-un loc, ci in mai multe. Care anume, nu va pot spune, pentru ca nu mai stiu. Nu am notat, nu am facut poza, nu am retinut niciun nume. Douazeci si sapte de zile am tinut socoteala ca un contabil, iar in ultimul oras am baut cafea ca un om in vacanta. Cred ca aia a fost, de fapt, ziua in care s-a terminat calatoria - nu la aeroport, ci in momentul in care am incetat sa mai iau notite.

Palais Rohan, azi primaria. Un palat de arhiepiscop transformat in ghiseu, ceea ce mi se pare cea mai franceza fraza posibila.

Ce nu am facut, si va spun ca sa nu credeti ca am uitat: nu am ajuns la Cite du Vin. Era in plan de doua luni, e obiectivul numarul unu al orasului, arata ca o carafa de vin facuta din sticla si aluminiu si dureaza doua-trei ore ca sa il faci ca lumea. Noi aveam doua-trei ore in total pentru tot orasul. Deci am ales orasul in locul muzeului si nu imi pare rau, dar ramane singurul lucru mare din itinerarul asta de douazeci si sapte de zile pe care l-am ratat complet. Daca mergeti voi, incepeti cu el dimineata, nu il lasati la coada zilei cum am facut eu.

Al patrulea stadion al calatoriei si al patrulea la care nu am intrat. Traditia s-a respectat pana la capat.

Si mai era ceva de bifat inainte de aeroport, si stiu ca deja va uitati la mine cu subinteles. Al patrulea stadion. Matmut Atlantique, casa lui Girondins Bordeaux, e la nord de oras si ne-a iesit aproape in drum. E o cutie alba, deschisa pe toate partile, cu vreo noua sute de stalpi subtiri de jur imprejur, si arata mai degraba a templu grecesc facut de cineva care vazuse un templu grecesc doar in poza. Am oprit douazeci de minute, am facut pozele de rigoare pe langa gard si nu am intrat, ca la toate celelalte trei. El Sardinero inchis, San Mames inchis, Aguilera deschis dar fara bilet, Matmut Atlantique tot pe dinafara. Patru stadioane, zero meciuri, zero tururi ghidate. Ca sa fie clar pentru cine se apuca de citit seria de la coada: nu e ghinion, e metoda.

Si acum, ca tot am ajuns la aeroport in povestea asta, sa inchidem si cu parcarea, ca v-am promis ca va spun rezultatul oricare ar fi.

Am mutat masina cand am plecat spre aeroport, adica dupa-amiaza tarziu. Ceea ce inseamna, daca faceti socoteala impreuna cu mine si cu poza de la stalp, ca masina mea a stat pe locul ala din seara precedenta pana a doua zi dupa-amiaza. Adica a stat patru ore intr-un interval in care stationarea era interzisa cu totul si era desenata platforma de ridicare, si dupa aia inca vreo doua ore intr-un interval in care se plateste si nu am platit. Am ajuns la masina cu ochii mijiti, gata sa gasesc hartia sub stergator. Nu era nimic. Parbriz curat, masina la locul ei, oras nepasator. Am plecat spre Merignac ca imparatul.

Asta a fost varianta pe care am crezut-o eu doua zile. Acum va dau si varianta care e adevarata, pentru ca m-am dus sa citesc dupa ce am ajuns acasa si e cazul sa fiu corect cu voi asa cum am fost si cu amenda din Gros.

In Franta, din 2018, parcarea neplatita nu se mai rezolva cu hartie sub stergator. Se cheama FPS, forfait de post-stationnement, e o taxa a primariei si nu o amenda de politie, iar avizul de plata se trimite prin posta la adresa proprietarului masinii din talon. La Bordeaux, FPS-ul e 39 de euro, sau 34 daca il platesti in noua zile. Separat de asta, statul pe un loc rezervat livrarilor in afara orelor permise e contraventie de clasa a doua, adica 35 de euro, 75 daca intarzii, si se poate lua si cu platforma. Si aia se trimite tot prin posta. Cu alte cuvinte, parbrizul curat nu inseamna absolut nimic. Inseamna doar ca nu aveau ce sa puna acolo, pentru ca sistemul nu mai functioneaza asa.

Si mai e un detaliu care ma priveste direct: masina era inchiriata. Deci hartia, daca a plecat, nu vine la mine. Vine la firma de inchirieri, care are obligatia sa dea datele soferului mai departe si care, ca sa nu se osteneasca degeaba, adauga si un comision de vreo 15-60 de euro pentru serviciul de a ma turna. Exact ca la amenda de viteza despre care va povesteam mai devreme in serie si despre care tot eu ziceam, cu aceeasi seninatate, ca nu ajunge niciodata la mine.

Deci concluzia oficiala a pariului, dupa douazeci si sapte de zile si un singur turist increzut, e urmatoarea: nu stiu daca am castigat. Chiar nu stiu. O sa aflu peste cateva saptamani, cand deschid cutia postala, si va promit ca daca vine hartia va spun cifra exacta. Pana atunci, scorul e neschimbat in capul meu, si stiti deja ca doar aia conteaza.

Am predat masina la Merignac fara nicio problema, am dat ultimii euro pe o cafea de aeroport care nu merita pomenita in seria asta si am zburat spre Otopeni. Douazeci si sapte de zile. Sapte cazari, doua masini, patru stadioane pe dinafara, zero restaurante cu stele, o glezna scrantita, o amenda luata, un numar necunoscut de amenzi pe drum, o eclipsa totala de un minut si trei secunde, o capitulare cu branza in ultima zi si o duna de o suta unu metri de care nu o sa uit.

Ce urmeaza: nu mai urmeaza nicio zi, dar urmeaza articolul de care aveti cel mai mult nevoie daca va apucati de drumul asta. Fac un ultim text, unul singur, cu itinerarul complet pe zile, cu ce a costat de-adevaratelea totul, cu ce as repeta si cu ce as taia fara sa clipesc. Adica fix lucrurile pe care nu le-am putut baga in povesti fara sa le stric. Ne vedem acolo.

Partea plictisitoare, dar utila

• 🏛️ Muzeul Basc din Bayonne merita cele doua ore, si merita mai ales daca ati stat deja doua saptamani in zona - se aseaza toate la locul lor. E pe malul Nive-ului, in Petit Bayonne. Panoul cu evolutia limbii si harta veche a celor 7 provincii sunt in primele sali. 11 EUR intreg, 8 EUR redus, gratis sub 26 de ani (tarife 2026), deschis marti-duminica. Cu biletul de acolo intrati redus si la Musee Bonnat-Helleu timp de o saptamana - si, invers, un bilet de la San Telmo, de la Bellas Artes Bilbao sau de la Guggenheim va ia tot pretul redus. Muzeele astea se recunosc intre ele peste granita, ceea ce spune mai mult decat orice harta.
• 🌲 De la Bayonne la Bordeaux sunt aproximativ 190 de kilometri de autostrada, adica vreo doua ore fara opriri, prin padurea Landelor. E monoton. Faceti plinul si luati apa inainte, ca iesirile sunt rare si tot ce e langa autostrada e scump.
• 🏜️ Dune du Pilat nu se viziteaza, se urca. Nu e bilet de intrare la duna, se plateste doar parcarea. Noi am dat 9 EUR pe zi in august 2026, fara alte taxe, si aia e singura cheltuiala. Exista si variante mai scurte, mai ieftine, dar daca urcati sus nu va grabiti inapoi, deci luati de la inceput tichetul lung. Nu exista intrare gratuita pe la spate care sa merite - toate variantele "pe gratis" inseamna 2-3 kilometri pe jos in plus prin nisip.
• 👟 Urcati desculti. Serios. Nisipul intra oricum in orice, iar pe ultima portiune, in panta, adidasii sunt un handicap. Scara de lemn exista doar in sezon si nu urca pana sus. Luati apa - sus nu se vinde nimic si nu e umbra deloc.
• 🕕 Mergeti la duna tarziu dupa-amiaza. La pranz nisipul frige si lumina e plata. Spre seara scade caldura, scade si aglomeratia, iar oceanul se vede mult mai bine. E reper de vara, nu program fix.
• 🐚 Uitati-va dupa dungile maro din peretele de nisip. Alea sunt paleosoluri, adica soluri vechi prinse intre straturi, si se dateaza de la 4.000 de ani in urma la baza pana la 1860 in varf. Unul dintre ele, din secolul 16, e plin de cochilii de stridii si de scoici - resturile de bucatarie ale unei lumi peste care a venit duna. Nu se sapa si nu se ia nimic, dar merita cinci minute de privit.
• 🌉 Podul Chaban-Delmas se ridica de cateva zeci de ori pe an ca sa lase vapoarele mari sa treaca, iar orarul ridicarilor e anuntat public de Bordeaux Metropole. Manevra dureaza vreo 11 minute si se poate privi de pe chei, gratis. Daca prindeti una in program, merita programata seara.
• 📏 Duna avea 101 metri in 2024, cu peste doi metri mai putin decat in 2023, si se muta spre interior peste padure. E masurata anual de Observatoire de la Cote Aquitaine. Deci daca amanati, amanati putin.
• 🅿️ Parcarea pe strada in Bordeaux, si de data asta chiar cititi cu atentie. Zonele de livrari sunt interzise dimineata (tipic 9-13) si masina se poate ridica. In rest se plateste 9-19. Amenda nu vine pe parbriz: FPS-ul se trimite prin posta, 39 EUR la Bordeaux, 34 daca platiti in 9 zile. Pentru masini inchiriate ajunge la firma, care adauga comision. Nu va bazati pe parbrizul curat.
• 🍷 Cite du Vin cere 2-3 ore si e la nord de centru, langa apa. Daca aveti o singura zi in Bordeaux, ori il faceti dimineata la prima ora, ori nu il mai bagati in plan. Noi l-am ratat exact asa.
• 💧 Miroir d'Eau functioneaza in cicluri (se umple, se goleste, scoate ceata) si e cel mai spectaculos la apus, cand oglindeste Place de la Bourse. E gratis, e in aer liber si nu are program de vizitare. Duceti copiii.
• 🥖 Marche des Capucins e deschis dimineata pana la inceputul dupa-amiezii si e inchis lunea. E cel mai bun loc din oras pentru mancare buna la pret normal si singurul cu atmosfera de cartier.
• 🌱 Pentru vegani, Bordeaux nu e mai bun decat restul drumului. In hale gasiti legume si fructe cat vreti, dar la masa tot pe salate si cartofi ajungeti. Daca tineti dieta strict, cautati local dedicat si rezervati - nu va bazati pe faptul ca e oras mare. Ce e mai usor decat in Tara Bascilor: se gaseste lapte vegetal la cafea aproape peste tot.
• ✈️ De la centrul Bordeaux la aeroportul Merignac sunt vreo 12 kilometri, aproximativ 25-30 de minute cu masina in trafic normal. Predarea masinii la aeroport e rapida daca aveti rezervarea la mana. Lasati o marja, ca rocada se blocheaza seara.
• 🏟️ Matmut Atlantique se vede foarte bine de afara, gratis, in 20 de minute. Turul cu ghid exista, dar nu se face in zilele de meci si trebuie rezervat.

Seria: [← Lapurdi, doua orase cu acelasi numar pe tricou] · [Hub: itinerariul complet, 27 de zile]