IGB

Va promiteam ieri doua lucruri: cum a fost cu duna si cum s-a terminat pariul cu parcarea. Le primiti pe amandoua, plus vestea ca asta e ultimul articol din serie. Douazeci si sapte de zile si nouasprezece articole mai tarziu, am ajuns la partea in care nu mai am de povestit decat cum am plecat.

Va spuneam ieri, la finalul articolului, ca urmeaza plajele din Anglet si un stadion la care se intampla ceva pe gazon. S-au intamplat amandoua, au fost amandoua bune, si totusi ziua nu a fost despre niciuna dintre ele. Ziua de 17 august a fost ziua in care mi-a picat fisa ca ma plimb de trei saptamani printr-o tara care are un singur sport si ca sportul ala nu e fotbal. Mi-a spus-o o propozitie scrisa pe muchia unei tejghele de cafea si apoi mi-a repetat-o in trei orase diferite, din ce in ce mai tare, pana am inteles.

Va anuntam ieri, la finalul articolului, ca mi-am schimbat parerea despre Biarritz si ca mi-am schimbat-o destul de urat pentru orgoliul meu. Ei bine, uite cum s-a intamplat. Acum trei zile trecusem prin orasul asta cu mai putin de doua ore la dispozitie, cu o zi construita in jurul mutarii si nu in jurul orasului, si plecasem de acolo cu o concluzie pe care am si scris-o: frumos, scump, o vitrina. Ziua asta a fost ziua in care Biarritz mi-a explicat, foarte politicos, ca ma uitasem fix la partea care se vede din strada.

Va spuneam ieri, la finalul zilei cu diguri si cu plaje, ca urmeaza 55 de kilometri cu masinuta si ca deja ma plang. Ei bine, i-am facut, si va confirm ca ma plang in continuare, dar de data asta am si de ce sa ma laud: ziua asta a fost singura din toata vacanta in care am ajuns intr-un loc unde absolut toata lumea din jurul meu se pregatea sa plece pe jos, in aceeasi directie, vreo 780 de kilometri . Iar eu ma dadeam jos dintr-un Fiat 500 din 2010, cu aer conditionat de jucarie, si ma uitam la ei ca la un documentar.

Va spuneam ieri ca astazi ramanem pe loc, si asta chiar s-a intamplat: prima zi din 22 in care nu am schimbat nici orasul, nici tara, nici masina, nici patul. Am iesit dimineata dintr-o casa din Hendaye si m-am intors seara in aceeasi casa, ceea ce pare o chestie fara nicio valoare pana cand nu faci trei saptamani de mutat valize. Si tot din ziua asta, care pe hartie era cea mai lenesa de pana acum, am invatat lucrul cel mai util din toata partea franceza a vacantei: doua plaje aflate la 12 kilometri una de alta pot sa nu aiba absolut nimic in comun , si e bine sa stii dinainte pe care o vrei.

Va spuneam ieri ca trecem in Franta cu trenul si cu valizele in mana. Asa a si fost, si a iesit cea mai lenesa zi din toata vacanta - singura in care nu am avut nici alarma, nici ora fixa dimineata, nici masina de scos din parcare. Am schimbat intr-o singura zi tara, masina si limba , si tot am avut timp sa ma bag in piscina inainte de apus. Prima piscina din 20 de zile, ca sa fie clar cat de bine fusesem organizat pana atunci.

Va promisesem ieri ca va povestesc despre eclipsa, asa ca hai sa incep cu partea pe care nu mi-o imaginasem: cel mai tare lucru pe care l-am vazut in 20 de zile de vacanta a durat un minut si trei secunde . Nu doua ore la muzeu, nu o zi intreaga pe plaja, nu opt seri de artificii. Un minut si trei secunde, pentru care am condus 200 de kilometri dus-intors si am stat trei ore pe un camp uscat de la marginea unui oras de care nu auzisem in viata mea. Si as face-o din nou maine.

Sunt opt seri de focuri de artificii la Semana Grande, cate una in fiecare zi, si eu am prins una singura . Nu pentru ca as fi fost ocupat cu ceva important, ci pentru ca in celelalte seri m-am dus la culcare. Va spun asta ca sa nu va faceti idei despre ritmul in care se desfasoara vacanta asta. Dar seara aia chiar a meritat, si tot in ziua aia am ajuns in sfarsit pe insula la care ma tot uitam de doua saptamani din fiecare poza pe care v-am trimis-o.

Va povesteam ieri ca am ratat racheta de deschidere a celei mai mari sarbatori din anul acestui oras. Iata cum: pe strada aia, cu 200 de metri mai incolo , tocmai treceau niste papusi de patru metri inaltime, iar eu eram cu gura cascata la ele. Cand am ajuns in fata primariei, treaba era facuta, fumul se imprastiase si toata lumea aplauda ceva ce eu nu vazusem. In apararea mea: papusile alea chiar erau spectaculoase.

In articolul de ieri am promis ca mergem la 12 kilometri de hotel, in tinutul cidrului , sa mancam sub butoaie de zeci de mii de litri. Va spun de la inceput, ca sa nu va faceti sperante: nu am mancat sub niciun butoi . Am ajuns unde trebuia, am intrat unde trebuia, am platit ce trebuia, si tot am ratat lucrul pentru care se vine acolo. Din motive care nu tin de mine, ceea ce e o noutate in vacanta asta.

Orasul in care am fost in ziua a paisprezecea se cheama Hondarribia , si eu i-am spus toata ziua Horrandari, Hondarrabia, Handarabia si inca vreo trei variante pe care Marta le-a notat mental ca sa-mi scoata ochii mai tarziu. Am ajuns acasa si l-am cautat pe harta ca sa il scriu corect aici. Va spun asta de la inceput pentru ca e singurul lucru urat din tot orasul: numele. In rest, e cel mai frumos loc in care am fost de cand am plecat de acasa , si o zic dupa Bilbao, dupa Gernika, dupa Pasaia si dupa toata coasta. Poate doar Santilliana del Mar sa aiba ceva de comentat.

Am gasit loc de parcare in Zarautz a doua zi, la a doua incercare, dupa ce cu o zi inainte dadusem ture prin acelasi oras pana ni s-a facut lehamite. Nu am nicio explicatie logica pentru diferenta. Aceeasi luna, aceeasi coasta, acelasi numar de turisti pe metru patrat. Miercuri era loc. Marti nu. Asa functioneaza lucrurile pe aici, si dupa 13 zile am incetat sa mai caut sisteme.

Raspunsul la intrebarea cu care am inchis articolul trecut mi-a venit luni pe la pranz, intr-un local japonez cu postere de Naruto pe pereti, in mijlocul unui oras spaniol in care venisem sa mananc peste. Ma uitam la Marta, care isi tinea doua palete de lemn la ochi ca pe niste ochelari de soare si radea de ea singura, si mi-am dat seama ca nu ma uitasem pe harta de doua ore. Aia e toata diferenta. Turistul se uita pe ceas. Omul care locuieste undeva se uita in farfurie.

Un cargou UECC iesind pe canalul din Pasaia, prin gaura in care abia incape. Exista o barca in Pasaia care traverseaza golful in doua minute si care costa 1,90 EUR de om. E cea mai simpla chestie din lume. Urci, stai jos, te uiti la apa, cobori pe celalalt mal. Noi ne-am uitat la ea de pe ponton, ne-am uitat unul la altul, si i-am facut cu mana. Nu ca sa o oprim. Ca sa ne luam la revedere de la ea, pentru ca nu aveam 3,80 EUR in bancnote si acolo nu se plateste altfel.

Am aflat abia a doua zi, dintr-un titlu pe telefon, ca sambata aia am trecut de doua ori pe langa linia de sosire a uneia dintre cele mai grele curse de o zi din ciclismul mondial, ca am pus mana pe gardul de protectie, ca m-am si sprijinit de el ca sa ma odihnesc, si ca singurul lucru care ne-a trecut prin cap in momentul ala a fost ca doi insi de langa noi aveau pantalonii aia de ciclisti cu burete la fund, de parca se cacasera pe ei. Atat. Asta a fost contributia noastra la evenimentul sportiv al anului in Gipuzkoa.

V-am promis de doua ori la rand ca la Gernika o sa fie mai putin de ras, si uite ca s-a nimerit sa fie si vremea de acord cu mine. Dupa sase zile de soare in care ma plangeam ca nu gasesc umbra, ne-am trezit sub un cer inchis, jos si cenusiu, din ala care nu ploua dar nici nu pleaca. Nu as fi ales dinadins ziua asta ca sa merg la Gernika. Dar daca tot a picat asa, va spun cinstit ca i-a stat bine.

Va lasasem data trecuta cu promisiunea ca verific mareea dimineata si va spun cum a fost. Am verificat-o, si mareea si-a facut treaba impecabil: la pranz am mers pe jos pana pe o insula, iar patru ore mai tarziu drumul pe care mersesem nu mai exista. Nu se scufundase nimic, nu murise nimeni, pur si simplu venise apa la loc peste el, cum face de cateva mii de ani, de doua ori pe zi, fara sa intrebe pe nimeni.

Va spuneam data trecuta ca urmeaza iesirea la mare. Am iesit, si am iesit printr-un pod pe care nu poti sa mergi. Si, ca sa fie povestea intreaga, am nimerit acolo fix de ziua lui: podul Vizcaya a fost inaugurat pe 28 iulie 1893, iar noi am ajuns in fata lui pe 28 iulie 2026, la 12:20. O suta treizeci si trei de ani si cateva ore. Nu am facut-o intentionat, am aflat abia seara, pe telefon, si m-am simtit mult mai destept decat eram.

Va ramasesem dator cu o poveste. Ziceam data trecuta ca prima seara in Bilbao am ratat-o, ca in loc sa ne ducem in Casco Viejo ca tot omul normal, noi am luat-o fix in partea cealalta si am ajuns la 21:40 intr-un local din Ensanche unde nu era picior de turist. Si ca nu a fost o greseala. Uite de ce nu a fost.

Am aterizat la Santander vineri la 9 dimineata, dupa un zbor Wizz care pleca din Otopeni la 6:10, ora la care in mod normal eu inca ma culc. Teoretic urma sa fim franti. Practic, la 10:30 ma uitam in ochii unui rinocer si ma intrebam ce cauta el acolo, in nordul Spaniei, la 25 de kilometri de aeroport. De pe dealurile de la Cabarceno se vede pana in golful Santanderului. Pentru ca asta e prima chestie pe care trebuie sa o stiti despre Cantabria: nu e Spania pe care o aveti voi in cap. Nu e nici seaca, nici galbena, nici plina de nemti rosii la ceafa. E verde, e deluroasa, e uda, seamana mai degraba cu Austria careia i-a dat cineva un ocean. Iar acum, dupa campionatul mondial, bineinteles ca a inflorit patriotismul in ei, toti cu steaguri cu Spania, toti cu tricouri cu Pedri, daca le dadeai o minge direct de braziliene se apucau cat asteptau pensia. Dar revenind, drumul de la aeroport spre sud, pe A-67, trece prin niste dealuri de care nu auzise nimeni, ca sa te scuipe fix in Cabarceno....