Gipuzkoa - opt seri de artificii, din care am prins una (10 – 11 august)

Sunt opt seri de focuri de artificii la Semana Grande, cate una in fiecare zi, si eu am prins una singura. Nu pentru ca as fi fost ocupat cu ceva important, ci pentru ca in celelalte seri m-am dus la culcare. Va spun asta ca sa nu va faceti idei despre ritmul in care se desfasoara vacanta asta. Dar seara aia chiar a meritat, si tot in ziua aia am ajuns in sfarsit pe insula la care ma tot uitam de doua saptamani din fiecare poza pe care v-am trimis-o.

Insula se cheama Santa Clara, sta fix in mijlocul golfului si e la 400 de metri de mal, ceea ce inseamna ca de pe plaja pare ca ai putea sa inoti pana la ea, iar unii chiar inoata. Noi ne-am urcat in barca, pentru ca eu inot cam cat un pantof. Barcile pleaca din port, sunt niste vaporase de lemn cu vopsea alba, ii zice motora, si circula tot la jumatate de ora — de peste 50 de ani, aceleasi.

La Concha vazuta de pe motora. De pe apa, plaja se subtiaza si devine o dunga de nisip.

Prima jumatate a placerii e ca vezi orasul de pe apa, iar de pe apa arata cu totul altfel. Plaja aia pe care ai stat, cu balustrada ei alba, se subtiaza si devine o dunga de nisip lunga si dreapta sub un sir de blocuri de secol 19. Muntele din stanga se face mic. Iar cladirile de la capatul dinspre vest, alea cu turnulete ascutite si acoperisuri negre pe care le crezusem hotel, se vad brusc toate deodata si arata ca un sat de vrajitoare pus pe un deal deasupra marii. Am facut vreo zece poze din barca si toate sunt strambe, pentru ca barca se leagana si eu am simtul echilibrului al unui om care sta la etaj.

Capatul dinspre vest al golfului, de pe apa. Cladirile cu turnulete pe care le crezusem hotel.

Cat despre cum am ajuns la port: ne-am plimbat pe jos prin oras si m-am oprit de doua ori. O data intr-un parc, unde doi oameni dansau tango pe pavaj, ea in rochie rosie lunga, el in negru, cu un covoras rosu intins pe jos in fata lor si cu o farfurie alba pe covoras. Nu era nimeni sa se opreasca in afara de vreo sase insi asezati pe banci si de mine. Dansau bine si dansau la 12 la amiaza, in august, la 30 de grade, in costume, pentru sase oameni. E o meserie pe care nu as putea sa o fac nici sub amenintare.

Tango pe pavaj, la amiaza, in august, in costume, pentru sase oameni pe banci.

Souvenirs Santesteban. Sunt vreo zece la fel pe strada aia, si toate vand aceleasi 40 de obiecte.

A doua oara m-am oprit in fata unui magazin de suveniruri de langa biserica din orasul vechi, care se cheama Souvenirs Santesteban si care ocupa toata fatada unei cladiri, cu doua copertine mari maro si cu firma scrisa de doua ori, ca sa fie sigur. Inauntru: magneti, cani, sepci, prosoape, tot. Iar afara, pe trotuar, doua rafturi rotative cu carti postale, chestia aia pe care nu am mai vazut-o de cand eram copil si care se invarte cu un scartait specific. M-am oprit si l-am invartit. Nu am cumparat nicio carte postala, ca nimeni de pe planeta asta din 2010 incoace, dar l-am invartit pana la capat.

Si acum, dupa articolul de ieri cu autocolantul ala pe care scria ca orasul nu e o prajitura, va marturisesc ca m-am uitat la magazinul asta cu alti ochi. Sunt vreo zece la fel pe strada aia. Toate vand aceleasi 40 de obiecte. E exact chestia despre care se plange lumea de aici: ca ulita in care era bacania cartierului are acum trei magazine de magneti si un loc unde se vinde cheesecake la felie, la 6 euro felia. Nu am o concluzie, doar va zic ca se vede cu ochiul liber odata ce ti se arata.

Malul insulei: straturi subtiri de piatra, inclinate, ca niste foi de placinta impinse cu palma.

Inapoi pe insula. Santa Clara e mica, se face inconjurul ei intr-o ora daca te grabesti si in trei daca nu, si are exact atat cat trebuie: un debarcader, o poteca in urcus, cateva mese de picnic, un loc unde se bea ceva, un far alb din 1864 in varf si o plaja mica de tot care exista doar cand e refluxul si care dispare cu totul cand vine apa. Restul e stanca si tufisuri.

Si stanca aia e o chestie. Malul insulei e facut din straturi subtiri de piatra puse unul peste altul si inclinate, ca niste foi de placinta pe care le-a impins cineva cu palma. E acelasi flysch pe care il vazusem la Zumaia acum o saptamana, unde straturile alea aveau 60 de milioane de ani si unde platisem un ghid ca sa ni-l explice. Aici il ai gratis, la 400 de metri de o plaja plina cu sezlonguri, si nu il baga nimeni in seama. Intr-o crapatura din perete statea un pescarus, singur, cuibarit pe o iesitura de vreo doi centimetri, cu aerul ala de proprietar. Va spun cinstit ca m-am uitat la el mai mult decat la far.

Un pescarus singur, pe o iesitura de doi centimetri, cu aerul ala de proprietar.

Coasta dinspre larg, cea care nu se vede din oras.

De pe partea dinspre larg, adica cea care nu se vede din oras, insula arata complet altfel: nu mai e nicio plaja, nici o barca, nici un om, doar niste lespezi mari intrate in apa si valuri care se sparg alb pe ele. Sunt niste scarite de beton care coboara pana jos, pe care le-a facut cineva candva, si de la ele in jos nu mai e nimic pana in Anglia. Stai la 400 de metri de un oras cu 190.000 de oameni si te uiti la Oceanul Atlantic gol. Asta a fost, pentru mine, tot rostul insulei.

Lespezile intrate in apa. De la scarile alea in jos nu mai e nimic pana in Anglia.

Iar ca sa nu credeti ca m-am filosofat prea mult: pe insula aia a fost, prin secolul 16, locul unde erau bagati in carantina donostiarii bolnavi de ciuma, si dupa aia, prin secolul 19, s-a construit acolo un spital pentru holera. Deci pe stanca pe care lumea isi intinde acum prosopul si isi manca sandvisul s-a murit destul de urat, de doua ori, la vreo trei sute de ani distanta. Nu scrie asta la casa de bilete.

Doua tigai cat o roata de tractor, in curtea de piatra. In spate, iar bannerul cu cheesecake-ul.

Ne-am intors in oras si am dat peste ceva ce nu era in niciun program: intr-o curte de piatra din orasul vechi, sub o prelata neagra, se gateau doua paella-uri intr-un mod care in Romania ar fi facut sa vina pompierii. Doua tigai rotunde, fiecare cat o roata de tractor, puse pe suporturi de fier direct pe pavaj, cu orez galben intr-una si cu ceva cu bulete si legume in cealalta, si cu trei-patru pusti in tricouri care se invarteau in jurul lor cu spatula in mana. In spate, agatata de gard, o panza neagra pe care era desenata o corabie de pirati si pe care scria, iar, chestia aia cu cheesecake-ul.

Adica: in aceeasi saptamana in care orasul are festivalul lui oficial, cu scene si cu sponsori, exista si un festival paralel, facut de cartier, in curti, cu mancare gatita in tigai cat masa si cu bannere care spun ca orasul nu e de vanzare. Ambele se intampla la 200 de metri unul de altul si nimeni nu pare deranjat. Nu am mancat din paella, ca nu eram invitat si nu am indrazneala aia. Dar am stat si m-am uitat mai mult decat era politicos.

Plaja cu doua ore inainte de focuri, cand orasul abia incepea sa curga spre nisip.

Si dupa aia a venit seara. Va povestesc partea asta pe indelete, pentru ca e singura seara de focuri pe care am prins-o si pentru ca e cel mai bine organizat lucru pe care l-am vazut in vacanta asta.

Focurile de la Semana Grande nu sunt un spectacol, sunt un concurs. E un concurs international, in 2026 a fost editia 60, si in fiecare seara trage o alta firma din alta tara, cu propriul ei numar, cu propria ei muzica. Se da un premiu la final. Adica nu te uiti la niste artificii, te uiti la o competitie in care cineva chiar se straduieste, ceea ce schimba complet felul in care privesti. Se trage la 22:45, in fiecare seara, deasupra golfului, iar golful e o scoica aproape inchisa, deci sunetul se izbeste de dealurile de pe ambele parti si se intoarce. Pocnetele se aud de doua ori.

Soarele apune fix in spatele insulei. Imaginea asta nu costa nimic si se intampla in fiecare seara.

Cu vreo doua ore inainte, orasul incepe sa curga spre plaja. Nu e o figura de stil. Toata lumea coboara, cu paturi, cu bere, cu copii, cu bunici, si se aseaza pe nisip cu fata spre apa, in randuri, ca la un cinematograf de 5.000 de locuri. Am ajuns pe balustrada de deasupra si m-am uitat in jos la ei, si nu se mai vedea nisipul. Soarele apunea fix in spatele insulei, cerul se facuse portocaliu, si dedesubt cateva mii de oameni stateau linistiti si asteptau. In viata mea nu am vazut atatia oameni tacand in acelasi loc.

Nu se mai vedea nisipul. Cateva mii de oameni asezati cu fata spre apa, asteptand.

Cristosul aprins deasupra unui munte negru, si faleza cu becurile ei rotunde.

Cand s-a intunecat de tot, s-a aprins Cristosul de pe deal, ala pe care vi l-am tot aratat, si a ramas galben deasupra unui munte negru, si toata dunga de faleza s-a aprins cu becurile alea rotunde de secol 19. Asta a fost, ca sa fiu sincer, cea mai frumoasa imagine a serii, si ea nu costa nimic si se intampla in fiecare noapte.

Prima repriza. Fiecare are o idee, o culoare si un final, pentru ca e concurs.

Focurile au tinut vreo 20 de minute si au fost trase de pe un ponton din golf, deci explodeau deasupra apei si se vedeau si in apa. Nu o sa va descriu artificii, ca nu are rost, toata lumea a vazut artificii. Va spun doar doua lucruri. Primul: pentru ca e concurs, nu se trage la intamplare — sunt reprize, cu pauze intre ele, si fiecare repriza are o idee, o culoare si un final. La un moment dat au facut o chestie in care cerul s-a umplut cu vreo o suta de flori mici aurii deodata, jos de tot, si a durat aproape zece secunde, iar toata plaja a scos zgomotul ala. Al doilea lucru: fumul. Dupa cinci minute, tot golful era plin de fum alb care nu avea pe unde sa iasa, si ultimele salve s-au tras printr-o perdea. Ceea ce, straniu, a fost si mai frumos.

Cerul umplut cu o suta de flori mici deodata, jos de tot.

Ultimele salve, trase printr-o perdea de fum care nu avea pe unde sa iasa din golf.

Iar la final, cel mai impresionant lucru din toata seara: s-au ridicat cateva mii de oameni de pe nisip si au plecat acasa in vreo 20 de minute, fara sa se calce pe picioare. Fara imbulzeala, fara claxoane, fara un scandal. Am ajuns la masina si inca ma gandeam la asta.

A doua zi, primul cer complet senin. Golful arata din nou albastru, nu verde.

A doua zi nu am facut absolut nimic si nu imi pare rau. A fost prima zi din 19 in care nu am urcat in masina, nu am platit un bilet si nu am bifat nimic. Am stat pe plaja, la capatul dinspre vest, unde e mai putina lume si unde apa e mai adanca. Era pentru prima data cer complet senin, fara un nor, dupa doua zile cenusii, si golful arata din nou albastru, nu verde.

Capatul dinspre vest, unde e mai putina lume si apa e mai adanca. Asta a fost toata ziua.

Am mancat pintxos la pranz si pintxos seara, si atat. Si aici trebuie sa recunosc ceva ce v-am spus deja pe jumatate acum cateva zile, in articolul cu orasul cu numele urat: am descoperit, la varsta la care omul crede ca stie ce ii place, ca imi plac pintxos-urile cu ton. Nu cu ton din conserva, chestia aia roz pe care o pui in salata de vinete cand nu ai altceva. Ton adevarat, bucata, cu ceva ardei si cu ulei de masline pe o felie de paine. Le-am comandat la pranz, mi-au placut, le-am comandat iar seara, si asta la un om care in Romania nu ar fi comandat peste nici la cutit. Dupa 19 zile de Tara Bascilor, asta e cea mai concreta schimbare produsa in mine. Nu iluminarea, nu contemplatia, nu arta lui Chillida. Tonul.

Nu ne-am mai dus la focuri seara aia, desi erau. Ne-am intors la hotel devreme si ne-am culcat, ca doi pensionari fericiti. Aveam si un motiv, ce-i drept: a doua zi ne asteapta ziua pentru care, daca sunt sincer, am construit toata vacanta asta in jurul ei. Coboram 95 de kilometri spre sud, in Alava, iesim din orasul asta pentru ca de aici nu se vede, si ne uitam la o eclipsa totala de soare. Un minut si trei secunde de noapte in mijlocul zilei. Daca nu sunt nori. Va povestesc.

---

Partea plictisitoare, dar utila

• 🚤 Insula Santa Clara, barca: pleaca din port, cu Motoras de la Isla. 4 EUR dus-intors daca vreti doar transportul, sau 6 EUR daca luati varianta cu tur prin golf inainte de debarcare — preturi de august 2026. Circula din jumatate in jumatate de ora, aproximativ intre 10 dimineata si 8 seara, in sezon. Orele sunt reper de orar; verificati pe loc la ghiseu, ca se schimba cu vremea.
• 🏝️ Pe insula nu e mare lucru si ala e tot farmecul. Un far, o poteca, mese de picnic, un loc unde se bea ceva si o plaja care apare doar la reflux si dispare la flux — daca mergeti pentru plaja, uitati-va la tabelul mareelor inainte, altfel gasiti apa pana la stanci. Duceti-va apa cu voi si incaltari cu care puteti calca pe piatra uda.
• 🪨 Partea dinspre larg merita mai mult decat farul. Se ocoleste pe poteca, dureaza 20 de minute si acolo gasiti straturile de flysch si stancile in valuri, adica exact acelasi lucru pentru care lumea se duce la Zumaia si plateste ghid.
• 🎆 Focurile de artificii: 22:45 in fiecare seara de festival, deasupra golfului, si sunt un concurs international, nu un spectacol — alta tara in fiecare seara, cu premiu la final. Ora asta chiar e ora fixa, e singura din tot programul pe care nu o misca nimeni.
• 👀 De unde se vad: de oriunde de pe plaja sau de pe faleza. Lumea coboara pe nisip cu una-doua ore inainte si se aseaza cu paturi. Daca nu vreti sa stati jos atat, mergeti pe balustrada de sus, de-a lungul falezei — se vede la fel de bine, se pleaca mai usor si nu va umpleti de nisip. Duceti-va cu un pulover: seara, langa apa, se face frig chiar si in august.
• 🚗 Nu veniti cu masina in seara de focuri. Am ramas la varianta care ne-a mers toata sederea: parcare gratuita la Igara si autobuzul in centru, plus autobuzele de noapte inapoi. Cateva mii de oameni pleaca de pe plaja in acelasi sfert de ora si e uimitor de civilizat, dar tot cateva mii sunt.
• 🍢 Pintxo-ul cu ton, daca ajungeti aici: cereti bonito sau ventresca, nu „atun" pur si simplu. Ventresca e burta pestelui, e partea grasa, si e diferenta dintre a manca ton si a intelege de ce se mananca ton. Costa cu 1-2 euro mai mult si merita fiecare cent.
• 😴 O zi in care nu faceti nimic nu e o zi pierduta. Am avut 19 zile de bifat obiective si singura de care imi aduc aminte in detaliu, fara sa ma uit in poze, e aia in care am stat pe nisip si am mancat de doua ori acelasi lucru.