IGB

V-am promis de doua ori la rand ca la Gernika o sa fie mai putin de ras, si uite ca s-a nimerit sa fie si vremea de acord cu mine. Dupa sase zile de soare in care ma plangeam ca nu gasesc umbra, ne-am trezit sub un cer inchis, jos si cenusiu, din ala care nu ploua dar nici nu pleaca. Nu as fi ales dinadins ziua asta ca sa merg la Gernika. Dar daca tot a picat asa, va spun cinstit ca i-a stat bine.

Va lasasem data trecuta cu promisiunea ca verific mareea dimineata si va spun cum a fost. Am verificat-o, si mareea si-a facut treaba impecabil: la pranz am mers pe jos pana pe o insula, iar patru ore mai tarziu drumul pe care mersesem nu mai exista. Nu se scufundase nimic, nu murise nimeni, pur si simplu venise apa la loc peste el, cum face de cateva mii de ani, de doua ori pe zi, fara sa intrebe pe nimeni.

Va spuneam data trecuta ca urmeaza iesirea la mare. Am iesit, si am iesit printr-un pod pe care nu poti sa mergi. Si, ca sa fie povestea intreaga, am nimerit acolo fix de ziua lui: podul Vizcaya a fost inaugurat pe 28 iulie 1893, iar noi am ajuns in fata lui pe 28 iulie 2026, la 12:20. O suta treizeci si trei de ani si cateva ore. Nu am facut-o intentionat, am aflat abia seara, pe telefon, si m-am simtit mult mai destept decat eram.

Va ramasesem dator cu o poveste. Ziceam data trecuta ca prima seara in Bilbao am ratat-o, ca in loc sa ne ducem in Casco Viejo ca tot omul normal, noi am luat-o fix in partea cealalta si am ajuns la 21:40 intr-un local din Ensanche unde nu era picior de turist. Si ca nu a fost o greseala. Uite de ce nu a fost.

Am aterizat la Santander vineri la 9 dimineata, dupa un zbor Wizz care pleca din Otopeni la 6:10, ora la care in mod normal eu inca ma culc. Teoretic urma sa fim franti. Practic, la 10:30 ma uitam in ochii unui rinocer si ma intrebam ce cauta el acolo, in nordul Spaniei, la 25 de kilometri de aeroport. De pe dealurile de la Cabarceno se vede pana in golful Santanderului. Pentru ca asta e prima chestie pe care trebuie sa o stiti despre Cantabria: nu e Spania pe care o aveti voi in cap. Nu e nici seaca, nici galbena, nici plina de nemti rosii la ceafa. E verde, e deluroasa, e uda, seamana mai degraba cu Austria careia i-a dat cineva un ocean. Iar acum, dupa campionatul mondial, bineinteles ca a inflorit patriotismul in ei, toti cu steaguri cu Spania, toti cu tricouri cu Pedri, daca le dadeai o minge direct de braziliene se apucau cat asteptau pensia. Dar revenind, drumul de la aeroport spre sud, pe A-67, trece prin niste dealuri de care nu auzise nimeni, ca sa te scuipe fix in Cabarceno....