Biblioteca Academiei Romane - aniversare 1000 ani

Si o poveste mai scurta: am fost sambata asta la o intrunire de mare prestigiu, "Noaptea portilor deschise la Biblioteca Academiei Romane" sau asa ceva. Pe cat de pompos suna titlul, pe atat de interesant a fost inauntru.... NU.
Evident, datorita naturii mele de hater, luati tot ce va povestesc mai jos cu putina paine, sa nu va inecati.
Am ajuns acolo pe la 17.30, marele eveniment incepand la ora 18. Mi s-a spus ca deja am intarziat, desi tot ce aveam de facut era sa pun un cearsaf pe o masa, sa infig un bat in pamant pe care sa anin un drapel cu insemnele firmei (am uitat sa precizez ca nu a fost chiar alegerea mea pentru o seara frumoasa de sambata). Evident, toata logistica mi-a luat fix 5 minute, timp in care singurul care parea la fel de tamp ca si mine era un coleg de suferinta de la o firma, sa zicem, concurenta. Evident, eu aveam avantajul asupra lui ca macar nu eram imbracat intr-un costum de comunist trist si nu ma dadeam rotund cu un monitor plin de informatii plictisitoare, astfel incat toata lumea ce trecea pe la standul meu ma scutea relativ des de dialog. Cu toate astea, pliantele mele s-au dat destul de bine, poate calitatea hartiei care nu zgarie sa fi fost cauza. Nu am primit, din pacate, niciun numar de telefon la schimb. :(
Principala mea grija, de fapt singura, era sa nu cumva sa ma intalnesc cu cineva cunoscut acolo, chestie care nu stiu pentru care dintre noi ar fi fost mai jenanta. Probabil pentru mine, dat fiind contextul. Oricum, m-am linistit repede in aceasta privinta, publicul fiind format din juni de 60+, acompaniati de parintii lor. Ca sa fiu mai explicit, cele mai reusite tinere de acolo, in afara de vanzatoarea de Cola si de o reporterita Digi 24HD, erau pe la 1.60 si 60 (ani, nu kile), mergeau cracanat si sacadat, purtau ciorapi si sandale cu gaurele marcati de trecerea timpului si miroseau a celebrele haine de nurca mancate de molii, dar care lipseau de la intalnire (si nurcile si moliile). Evident, acompaniate de mai experimentatii lor parteneri de viata, cu nelipsitele palarii de paie cu gaurele si pantofii cu 2 numere mai mari, rupti pe alocuri, de parca pantofii insistasera sa vina la intalnire si se agatasera cu disperare de picioarele omului. Unii dintre ei aveau chiar si niste bucati de hartii in mana, dar din cauza tremuratului evident al mainilor, nu am reusit sa descifrez decat "Diploma" si "145 ani". Mi s-a parut ca li se potriveau. Partea care ma avantaja la publicul asta era ca puteam sa imi gasesc motive de joaca si sa trec discret printre ei, sa dau basini si sa-i studiez distant cum se uita suspicios unii la altii.
Evident, o astfel de serata culturala a fost asezonata si cu un program cultural de exceptie. Cel care mi-a rapit atentia (doar pentru o clipa, ce-i drept) a fost un tanar chitarist de succes (numeroase premii pe la concursuri internationale de interpretare pe la Buzau si Constanta), care a scartait niste frumoase slagare compuse de autori pe care nici MC-ul serii (o doamna pe la 60 ani, probabil fiica bagata pe pile a lu Horia Moculescu sau asa ceva) nu le prea putea pronunta si il tot privea pe interpret, cerandu-i incuviintarea. De parca daca zicea altceva in afara de Edith Piaf, Tom Jones si Tudor Gheorghe, ar fi inteles cineva ceva. Spre disperarea mea si, posibil, a altora din public, doamna MC ne-a amenintat ca partea a doua a concertului tanarului va fi compusa din cantece din creatia proprie. N-am mai suportat durerea sfasietoare si am plecat mai departe de lumina reflectoarelor, care, bineinteles, il umplusera de sudoare pe tanarul cret, cu ochelari, acnee juvenila si adus un pic de spate, asa cum i-ar sta bine unui interpret de talia sa. Din nefericire, dupa incheierea reprezentatiei, am mai fost amenintat cu un recital al unui cur (sau cor) de preoti, apoi cu muzica bizantina si nu stiam daca sa rad sau sa plang.
Partea buna a lucrurilor e ca in partea opusa scenei, undeva unde acordurile infundate ale talentului la chitara se mai estompau, era o gradina mare, cu o fantana aducatoare de calm, liniste, contrastand puternic cu violenta si dezmatul din fata scenei. Aici se mai refugiasera cativa oameni normali, sau, din contra, dusi cu capul ca si mine. Spre satisfactia mea, orele 20 au venit relativ repede si m-au scutit de suferinta. Am promis sa ma razbun mai pe seara in Fratelli.

PS. Toata povestea de mai sus reprezinta doar interpretarea mea proprie a unei situatii reale, despre care puteti afla mai multe la www.biblacad.ro.

De prin VV adunate si atent selectate - 2

Si asa cum vara trece zi de zi, ocazie cu care constat ca sunt la al 8lea weekend de vama (al 7lea consecutiv) si s-a si dus jumatate de vara, in sfarsit pot sa ma bucur de un weekend in care s-au intamplat lucruri care merita povestite. Unii ar spune epice. Printre ei si eu.

Dar hai sa incepem cu povestile. Si prima si cea mai traumatizanta, nici macar, culmea, nu s-a petrecut in vv. Ci in Saturn. Cum care Saturn? Nu, nu planeta, mizeria aia de pe litoralul romanesc, inghesuita undeva langa Mangalia și pe care nu am mai vizitat-o până acum. Si, in mod sigur, nici de acum incolo. In sfarsit, profitand de mine niste prieteni, de fapt de starea mea de agregare mai mult lichida din noaptea de dinainte, m-au prostit sa mergem in Saturn la Liberty Parade. Iar eu, evident, intotdeauna deschis la nou si la experimente (mai putin culinare cu fructele de mare), am cuplat la idee si am demarat in tromba spre Mangalia.
Nu vreti sa va imaginati ce impact vizual si olfactiv poate avea o adunatura de zeci de mii de oameni (de discutat termenul), inghesuiti intr-un fel de staul mai incapator, pazit la intrare/iesire de o suma oarecare de ciobani BGS in alb si cu cainii lor BGS in albastru (subalternii). Deci dupa ce mi-am facut cu greu loc (de parcare) printre S-Klasse de Calarasi si Logan de Turnu-Severin, printre tarabe (cam la fel de multe ca la Oktoberfest) cu porumb, fluiere, vome de pizza si tot soiul de scarbe de tuburi luminoase care ar fi trebuit cumva sa te faca sa iesi in evidenta prin cocalarism (chestie absolut imposibila acolo), am reusit sa parcam si sa ajungem chiar la portile raiului. Adica la marea intrare. Unde un set dublu de BGSi iti confiscau fluierele achizitionate cu 5 minute in urma si in spate de la tarabele cu pricina. Asta da model de business, mi-am zis eu. Inauntru, splendoare, sponsori Kent, Pepsi si Radio 21. Adica tzatza de matza, cum e mai bine, loc ideal pentru taranii cu maieuri cu gaurele (d-alea de batut covorul si de ars frunzele din gradina primavara in fata blocului) si ochelarii de soare la ceafa, pantalonii scurti pana la genunchi, albi, maieu alb fin, cu vedere la marar si tenesii de Dragasani de 10 RON, din care izvora mandra o pereche de sosete roz, sau, ma rog, ce mai ramasese din ele dupa atat purtat. Ca doar erau cele de discoteca. Bineinteles, peste toate, pozele de pisi cu upload spre facebook, ca doar trebuie semnalata in tot satul prezenta la un eveniment asa cool. In rest, bere doar la doza de 1 litru. Am cautat cu reala speranta si staulul de unde s-ar fi adapat cu rafinament nuntasii. Cat despre muzica, mi-am imaginat un experiment interesant: as fi vrut sa dau freeze la imagine, ca Adam Sandler in Click (nu ca ar merita filmul) si sa opresc tot, sa schimb muzica in manele si sa dau din nou play. Am toata increderea si convingerea ca nu s-ar fi modificat mai nimic acolo, poate doar miscarile nuntasilor, si alea foarte putin. In rest, n-ar fi plecat nimeni, nu ar fi disparut vreun zambet de pe chipurile inocente (pe principiul fericiti cei...) ale lor.
Nu vreau sa va oripilez mai mult cu descrierea, sunt convins ca ati prins ideea. In mod evident si oarecum natural, am plecat de acolo singur cu masina dupa 2 ore (sau cat am crezut eu in betia mea ca inseamna 15 minute, dar m-a contrazis ceasul dupa), luand-o pe interzis printre masini de politie si avand tupeul si nerusinarea de a-i spune unuia care m-a oprit (nu mai bausem de vreo 4 ore, dupa alea 24 ore dinainte), ca un coleg de-al lui mai din amonte m-a indrumat pe acolo. Intr-un final am revenit in vv, loc in care am descoperit ca totusi am lovit masina undeva pe bara din spate, chestie care mi-a mai taiat un pic din self-esteem. Asta pana am dat vina pe aglomeratie, multime si, mai ales, prosti(m)e.
Ideea de baza este: de fiecare data cand o mai dati p-aia nostalgica si rafinata ca vv nu mai e ce a fost, calcati un pic apa pana la marele eveniment din Saturn si, daca nu va satisfac beculetele in par si ochelarii la ceafa, fuga inapoi in vama. De fapt ideile de baza sunt doua, ca pe loc atunci mi-a mai trecut ceva prin minte: astia sunt dragii de romani care merg (sau nu merg) la vot ca sa decida cine ma fura (am zis fura? scuze, conduce) pe mine din postura de presedinte, premier, primar, maturator sef.
Ceea ce ma conduce la a doua povestire, mult mai scurta, dar relevanta. Si petrecuta anterior primei povestiri, dar v-am zis ca nu cronologia este aspectul esential aici. Si in general in vama nu e deloc. Deci dupa o pauza de 12 ani am reintrat in sediul unui birou de votare. Asta pentru ca la 9 dimineata, dupa noaptea de vineri in care am baut cu multa indarjire, niste prieteni au insistat sa se duca sa voteze, drept pentru care m-am dus si eu cu ei. Evident, nu numai ca n-am votat, dar era sa ma si pis in urnele lor, ca ma luase necesitatea si, cumva, imi aduceau ca aspect. Cu siguranta mai mult decat wc-urile groaznice amenajate pentru cetateanul responsabil cu pofta de vot.
Dar cea mai de impact si, totodata, dificil de relatat povestire, a venit in dimineata zilei de duminica, in continuarea noptii cu povestea din Saturn, noapte in care am baut cu si mai multa indarjire, fie si pentru ca vroiam sa uit cu totul cele doua ore petrecute acolo. Ideea e ca pe dimineata am ajuns la Amfora, lacas de cult de pe plaja, unde nepotul Sile o arde muzical de la inceputul verii. Si noi cu el. Cert e ca nu m-am mai simtit de multa vreme ca o femeie. Si nu ma refer la sufletul meu sensibil sau la faptul ca nu mi-a mai oferit nimeni scaunul in tramvai. Ei bine, nu m-am mai simtit de mult agatat de o femeie, la modul la care niciun barbat nu ar agata o femeie, fie si pentru simplul motiv ca un barbat nu poate sa isi imagineze ca ar merge atat de usor treaba. Un barbat incearca sa ii arate macar luna, marea, soarele sau sa-i ia un pahar de vodca. In cazul de fata am intalnit o domnisoara (ma indoiam sincer inca de pe atunci ca i s-ar potrivi apelativul asta), de fapt ea m-a intalnit pe mine. E mult spus m-a intalnit, avand in vedere ca nu a facut nici macar efortul de a se ridica dupa cele doua scaune pe care era tolanita la bar. Nefericirea face ca drumul spre bar ducea, ati ghicit, pe langa bar, implicit pe langa ea, moment in care s-a petrecut evenimentul. M-a abordat, fara prea multe vorbe, dar totusi ferm. Intamplarea total nefericita face ca eu sa ma aflu intr-o postura dublu neavantajoasa, iar ea intr-una avantajoasa: si anume nu numai ca eram pilaf de beat, dar cumva nu ma avantaja nici locul de cazare, in sensul ca nu exista in cazul meu sau, oricum, nu eram in niciun fel indreptatit sa-l ocup. Asta in afara de canapelele de la Vicii, unde am si poposit mai tarziu. Avantajul ei cu privire la subiect este ca avea cazare, drept pentru care lucrurile au devenit extrem de simple dpdv logistic. Am mers la ea acasa. Undeva in 2 mai, unde am ajuns cu un taxi, intr-un loc in care incepusem sa am simt usor ca in Hostel. Noroc ca in curand am patruns in vastul apartament, care, dovada de burghezie, avea si aer conditionat, si televizor, si baie cu dus si apa calda si balcon. Ce n-a mai vazut sufletul meu de acasa. Si care m-a facut sa o apreciez din ce in ce mai mult si, totodata, sa profit si sa fac un dus. Dupa un scurt pahar de bere pe balcon si o tigara, am simtit ca a venit si momentul deconturilor si am trecut la treaba. Acum nu sunt ala care sa nu mai fi aparut in situatii nefavorabile de genul asta sau sa ma vaiet, sa-mi plang soarta, iar unii dintre voi stiu foarte exact la ce ma refer. Ceea ce, cumva, a facut experienta asta un pic diferita, este ca fata a adormit lemne in timpul misiunii (mele). Pentru o clipa nu am stiut cum sa ma simt, a fost acel amestec placut (dupa ce il simti macar o data) intre bucuria ca a adormit si frustrarea ca, probabil, ceva nu faceam eu cum trebuie, pentru ca in situatii d-astea se presupune ca ambii sunt treji sau, macar, nu sforaie. Da, sforaia groaznic. Dupa acel moment de clatinare, am zis ca eu, baiat fiind, sa nu raman cu deconturile neplatite, drept pentru care mi-am continuat experienta sexuala si nu numai. A fost un sentiment foarte ciudat, din care tot ce-mi amintesc a fost ca ma bufnea rasul infiorator, desi frica mea cea mai mare era sa nu o trezesc. Sincer, nu stiu cat fumase, dar cumva mi-a reusit performanta de a termina eu inainte de a termina ea (somnul). Drept pentru care, cu tot riscul la care stiam ca ma supun, de a merge pe jos din 2 mai in vama, am decis sa plec elegant, ca o pisica. Nu inainte de a face si o poza cu patul, poza pe care, din motive lesne de inteles, n-o so atasez la poveste. Drumul de aproape o ora nici nu a mai contat. Soarele era pe cer, eu eram mandru de mine.. Sau poate nu mandru, dar era in sfarsit ceva de scris pe blog.
Si ultima poveste din acest weekend, de asemenea extrem de funny, daca nu esti implicat in mod direct, s-a petrecut sambata dupa amiaza, pe la un 16, cand am decis ca este timpul de o schimbare, deci m-am dus la masina (parcata in primetime pe Magheru, unde curge conducta cu lume mai fluent) sa ma schimb in tinuta de plaja/baie. Asta si pentru ca ma trezisem cu 2-3 ore in urma, deci mi se cam dusese dimineata. Ajuns la masina incep sa dau din telecomanda, dar nu trezesc niciun sentiment de apreciere din partea ei. Incerc de multe ori, ma gandesc ca a murit bateria de la cheie, scot cheia mica de plastic din ea (o minune a tehnologiei vw) si ciobesc niste capacele de la manerul portierei pentru a da de yala clasica, menita a face corp comun cu cheia mea neagra de plastic si a ma face fericit. Evident, lucru care nu s-a prea intamplat. Sun la un prieten mai priceput in ale masinii, imi da nu prea multe alte sfaturi decat ce facusem pana atunci. Suna el la un mecanic, revine cu telefonul, nicio idee mai reusita decat, intr-un final, sa iau un bolovan sa sparg un geam si sa deschid asa. Toata dilema asta a mea dura deja de peste 20-30 de minute, pe magheru live, la 16 dupa-amiaza. Ezit totusi sa sparg un geam, plec dezamagit spre plaja in aceeasi tinuta de noapte (pijama, fes si cipici), strecurand, evident, printre buze un: s-o iau in pula, oi vedea eu duminica cum o iau de aici. Pana la urma era doar sambata, revelatie care mi-a mai adus bujorul in obraji. Bineinteles, cale de 4 masini mai jos am gasit si masina mea, care clipea vesela de fiecare data cand apasam eu din telecomanda. Ma uit inapoi la cealalalta, numere de Tulcea. Ma intreb daca nu era o idee sa-i fi spart si-un geam sau s-o duc pe platforma spre Bucuresti.
Sa mai adaug la toate astea ca am descoperit acum ca nu mai aveam RCA la masina de vineri? Nu, deja e un detaliu irelevant.

Deci da, se poate, toate astea se pot intrampla intr-un singur weekend. Conditia: cateva sticle de jack, multa vodca si un total de 6 ore dormite in doua nopti in diverse locuri. Si cum vara este abia la jumatate, probabil vor urma si continuari la poveste. pana atunci, incalec pe o sa (de bicicleta la sala, sa facem loc la ficat la mai mult alcool).

De prin VV adunate si atent selectate - 1

M-am gandit eu ca daca tot o ard lately relativ frecvent prin vama (in fiecare weekend, gen) si cum unora dintre cititorii mei fideli (ma rog, unuia) le place subiectul si i-ar interesa dezvoltarile recente de acolo, sa relatez asa, total random si cum imi vine la gura, intamplari si patanii de acolo. Bineinteles, toate astea cu mentiunea ca este o activitate ongoing si ca orice asemanare cu persoane reale este cu totul si cu totul adevarata, exagerarile fiind, totusi, din partea mea. Deci nu puneti la suflet, subiecte dragi si, mai ales, aveti grija ce faceti in Vama.. :)

1. O poveste simpla, dar oarecum interesanta, care explica intrucatva si poza articolului, face referire la celebrul domn Muie (nume de alint: Muita sau Muitza, cum intelegeti mai bine). Ei bine, d-l Muie merge la Vama Veche. Merge des la Vama Veche. Unde, de obicei, de regula, fara exceptie, se face pilaf de beat si umbla in rochii si fuste, fara desuurile recomandabile unui astfel de corp de zeita. Drept pentru care coitele ii atarna cand sta pe plaja ceva in genul unui caine tolanit la soare. Nu cred insa ca are aceeasi mobilitate si aptitudine care sa ii permita sa se si bucure singur de situatie, ca un caine. Gurile rele spun ca la un moment dat, pentru ca trebuia sa plece spre Vama si rochita nu ii era curata si apretata, a descins in Zara, unde cu greu si cu ajutorul vanzatoarelor, a reusit sa isi intregeasca colectia cu un exemplar splendid cu bretele. Dar nu despre asta vorbeam. Ci despre faptul ca, duminica trecuta, pe la un 4 dupa amiaza, cand toata lumea traia cu regretul in suflet ca trebuie sa o cam ia din loc si sa ia in piept cele 5 ore spre Bucuresti (lua-i-as in varf pe rand si cu intensitate cu autostrada lor.. lipsa), respectabilul domn de mai sus, tradandu-si sorgintea masculina printr-o pereche de blugi bine trasi pana la subtiori,  a decis ca este timpul pentru o partida. De pescuit. Mai exact s-a apucat foarte temeinic de treaba, a prezentat undita din dotare, a pus momeala, mai exact niste viermi si rame (suspectez eu de origine bulgareasca fara buletin sau pasaport) si a inceput sa arunce pe cearsafurile vecinelor de plaja, cu toata seriozitatea unui pescar de conjunctura ce se situa, in speranta ca poate o musca vreo guvida sau, de ce nu, chiar ceva mai valoros. De departe nuanta de originalitate au facut-o ramele autentice, care pe de o parte scarbeau (ciudat, nu?) potentialele victime, pe de alta parte fascinau asistenta. Din pacate nu am asistat suficient incat sa evaluez daca recompensa a fost pe masura stradaniei. Desi, la cum il stim, probabil ca a fost, pentru ca daca n-au picat la undita, sigur s-au lasat ademenite de dulcea si mestesugita vorba: "Hai incoace, fa nasoalo!", un alt copywright Muie.

2. Evident, v-as putea relata destule povesti si cu mine in rolul principal, dar ceva imi spune ca nu m-ar avantaja foarte tare, asa ca ma abtin si trag cu ochiul spre alti dubiosi. Un alt personaj de legenda (nu numai prin prisma varstei) este si celebrul domn Benny. Sau ma' man Benny, cum imi place mie sa il alint, desi nu am si nu imi propun neaparat sa-mi procur ocazia de a-l interpela. Ma' man Benny, dupa cum va spuneam, vine des in Vama. Mai exact de cand s-a inventat locul, suspectez eu, avand in vedere ca sunt de o seama. Intotdeauna super trendy, casual, chiar hipster in zilele lui bune. Chiar ma gandeam deunazi ca intre septagenarii de varsta lui, este by far un exemplar extrem de reusit. Si se pare ca asa gandesc si nenumarate pi... domnisoare de varste relativ fragede (nu depasesc 25 ca nu da bine la CV-ul domnului), care il insotesc pretutindeni prin vama si ii fac batranetea (infinit) mai suportabila. Daca sesizati aici o unda de invidie in glasul meu, ei bine, ea e reala. Tipul e clar de un farmec aparte. Nu cred ca vreo tanara s-ar putea lasa pacalita de vestmantul lui de jihadist convins sau de palariuta de evreu caruia i-a ars casa (cam ponosita si cu urme de cenusa), dar nici de barba atent rasa la modul neglije, ca Tom Hanks in Cast Away. Cel mai probabil it's da talk. Acolo isi face simtita puterea de seductie, capacitatea cu care le anesteziasa si usor le hipnotizeaza pe tinere, care merg la doi pasi in urma lui precum credinciosii in urma clarvazatorului intr-un lung traseu catre Mecca. Vestea cea mare insa a venit (si am aplaudat-o cu entuziasm), acum cateva saptamani, la VV, cand, fara umbra de indoiala, ma' man Benny a demonstrat ca a devenit, in sfarsit, nu-i asa, un baiat responsabil, de casa, care accepta responsabilitatile vietii si e gata sa isi imparta bucuriile si necazurile cu o persoana draga si apropiata. Si-a luat caine.

Continuarea - intr-o editie viitoare...

Din ciclul: astazi 9, maine 10...

Ok, poate titlul e putin pretentios, dar m-am gandit sa scriu aici diverse situatii din viata de zi cu zi in care mi se pare ca lucrurile se desfasoara contrar logicii si bunului simt sau care, pur si simplu, m-au fascinat prin lipsa totala de normalitate la care au ajuns. Sau chestii pur si simplu funny, care-mi retin atentia uneori. Retineti: majoritatea funny, unele si uneori exagerate for the fun of it..

3. Aseara, de fapt intr-o seara, ca e o povestire care transcende granitele temporale, am vazut pe o canapea dintr-un club o grasa. Da ce zic eu grasa, era ca si cand doua grase si-ar fi unit fortele. Canapeaua insasi ma privea cu lacrimi in ochi si imi sugera sa ii dau foc, ca nu mai suporta chinul. N-am putut s-o incurc. Anyway, implacabil, doamna s-a interferat in discutie intre mine si inca doi prieteni, care mai de care mai isteti si mai expresivi la modul plastic cu privire la posibilitatile de a o utiliza in scopuri cat de cat pozitive. Bineinteles ca intre lacrimi de ras pe baza propunerilor si a flegmelor date de scarba cand gandul o lua prea in serios pe urma vorbelor, o prietena ne-a pus intrebarea, fireasca pe undeva, cu care, probabil, incerca sa ne blocheze: ok, ok, radeti, dar cum ii gasiti pizda lu una ca asta? Selectez cele mai bune doua raspunsuri, prezentate aleatoriu:
- da pe cine intereseaza pizda ei? daca esti atat de neinspirat sau de beat de ajungi la momentul ala penibil, dai si tu intre primele doua pliuri, ca tot aia e.
- nu, coaie, gresit total. Ii dai sa bea mult, de preferinta bere, ca e si mai ieftina si cu efect mai rapid, si astepti sa se pise. In momentul ala, totul devine simplu: o iei pe fir in amonte. 

2. In ultima vreme, pe FB, vad din ce in ce mai des anunturi cu caini si pisici gasite, indemnandu-ne sa le adoptam, ca au nevoie doar de dragoste, cu niste ochi mici si umezi, expresivi, cu niste nume de rezonanta (cum or avea nume, daca au fost gasiti, doar nu s-au prezentat..). Cert e ca tare mi se pare ca face parte din strategia cu voturi/like/share pentru care a inceput o adevarata vanatoare pe FB. Mie nu mi se intampla foarte des sa gasesc pe strada caini si pisici numite fifi si dornice de atentie, care sa strige dupa mine sa le adopt. Asta poate si pentru ca nu merg prea mult pe strada si pentru ca nu prea ii bag in seama, de obicei. Si inca ceva: poate "adopt" e un cuvant prea mare pentru operatia asta, ma gandesc. Poate luat in jurisdictie, in chirie, ar fi mai potrivit..

1. La negoita astia, candideaza toata familia ca primari sau e un nume asa popular in romania? La fiecare 2 strazi imi zambeste cate unul. N-am reusit sa-i numar inca pe toti..

Pe cine votam?

Nu sunt foarte stapan pe cunostinte in treaba asta cu politica, la niciun nivel. Asa cum nu sunt eu in context cu multe alte subiecte legate de realitatea din Romania, mai ales cea de pe televizor. Dar, de ceva vreme, observ pe strazi panouri publicitare cu niste apropouri deosebit de finute la anumite personaje, care zambesc mai mult sau mai putin trist, incercand sa ne convinga sa le dam de mancare si la gura lor peste ceva vreme prin voturi.
Trecand peste faptul ca nu am mai votat de prin 2000 si nici n-o voi face si ca nu veti reusi sa ma convingeti cu celebra placa: daca nu votezi tu, voteaza altul pentru tine, unul cretin si daca nu votezi, nu ai dreptul sa te plangi de ce ti se intampla, imi place ideea de a studia psihologia maselor si cum se adreseaza candidatii astfel incat sa-i prosteasca si sa-i minta cat mai credibil. Adevaru-i ca dupa 23 ani de alegeri, iti trebuie un oarecare talent sa reusesti sa ii prostesti pe aia care dau cu stampila, nu mai merge chiar ca in 1990. De fapt continutul minciunilor este acelasi, doar forma se mai schimba, in functie de studiile de piata ale specialistilor in marketing, priviti ca adevarati zei in zilele astea.

Parerea mea e ca toti primarii actuali trebuie realesi. De ce? Pentru ca macar le-am invatat numele si ne vin mai usor in minte peste o vreme cand o sa ne dorim sa le facem niste urari firesti de bine pentru ei si familiile lor in diverse situatii (gropi in asfalt, strazi inchise, neasfaltate, oameni muscati de caini vagabonzi). Si oricum, chiar nu cred ca vreunul sau altul face vreo diferenta. Bineinteles, aici parerile sunt impartite.
Si hai sa ma refer asa, voalat, la cativa dintre ei, just for the fun of it (nu incerc sa impun pareri, mi-e mult prea indiferent ce faceti voi. Si ei.).

Este unu mic si mai amarat asa, asa il sugereaza si fata din poza care apare cumva, obsesiv, pe facebook. El e un independent care, intr-o buna dimineata cu soare, dupa o noapte mai reusita de odihna, a avut o revelatie: s-a gandit ca ar fi foarte trendy-cool sa candideze la primarie. Si daca se poate, sa faca treaba asta fara niciun ban sau cu cat mai putini, gen maxim 50k. Drept pentru care s-a gandit ca pe principiul diversitatii, n-are cum sa nu prosteasca pe cel putin cativa si sa stranga niste firimituri. Pana la urma, daca nu castiga (exista vreun dubiu in mintea lui, vreo emotie?), macar ii ramane ceva sa-si achite creditul de casa, ma gandesc. E practic singurul avantaj pe care il vad pentru el. Aaa, si ca poate mai apar niste bancuri cu numele lui pe care inca nu le stia pana acum.

Toti cei in exercitiu si care se vor a fi realesi prezinta purele intamplari din ultima perioada ca pe o conceptie si realizare proprie, astfel incat sa convinga plebeii de talentul lor. Ba chiar incearca sa-i lucreze si pe latura sentimentala si sa le propuna, urmand firul logic, sa ii voteze pentru a continua ceea ce au inceput. Sau ceea ce isi propun ei acum, inainte de alegeri, sa inceapa, dar care o sa li se stearga din minte imediat dupa alegeri. Dar pe principul tipic romanesc ca ceea ce se incepe la noi fie nu se termina niciodata, fie se termina, dar situatia devine un pic mai proasta decat era inainte de a incepe, treaba asta n-ar trebui sa fie o motivatie pentru noi. De la geam din casa il vad pe unu zambind pe un panou care imi explica, cu bucurie si emotie in glas, ca s-a realizat podul spre Pipera. Pana si exprimarea de pe afis ("Da, pasajul Pipera e gata!" sau ceva aproximativ) denota disperarea si scarba care ne-a cuprins pe toti in asteptarea realizarii asteia care trebuia sa dureze 2 ani si-a durat 12. Sau, cel putin mie, care nu vedeam la tv in sufragerie de praf, atat mi s-a parut. Cred ca un slogan un pic mai sincer era: Desi nu mai credeati, in sfarsit, pasajul Pipera e gata! Mai credeati posibil asa ceva? Si pentru ca raspunsul e sigur nu, eu zic sa ma votati, pentru ca, pura coincidenta, eram primar cand s-a intamplat treaba asta.

Mai e unu la vreo 140 kile care cica face super treaba la nus-ce sector. O face, nu stiu, dar eu totusi nu mi-as dori un primar care cand vine usor infometat in inspectie in piata sa am emotii daca va mai exista conceptul de piata dupa ce pleaca. Cum zice si baiatul asta aici: http://www.catavencii.ro/Piedone-si-ciurul-mistic_0_4087.html#.

Parca pentru a contrasta din punct de vedere fizic, nu si al prostului gust, mai e unu foarte mic, pe niste afise foarte mari, presupun create la cererea lui speciala, incercand sa ascunda niste complexe din copilarie. Daca ati vazut afisul respectiv, in afara de faptul ca numele partidului sau al gastii respective, din partea caruia candideaza, parca este scris de unu cu Parkinson (are foarte multi de P, sau R sau oricum, o litera), poate ati mai observat si ca little man e imbracat si in afis tot in haine de discoteca. Si nu orice discoteca, ci una de prost gust, unde e el obisnuit sa o arda. Tricou, sacou si pantaloni albi semi-transparenti, presupunand ca cineva si-ar dori sa ii treaca prin minte, fie si doar in gluma, anumite detalii cu privire la dedesubturile pantalonilor lui. Toate astea la 60 ani si un par alb de bunic neterminat, cu un zambet o idee mai inteligent decat al unei rame.

Mai e unu care, cel putin in diverse afise de pe net si de prin oras, ne promite niste chestii concrete si totale, gen ca ne dam cu metroul gratis sau ca rupe-n doua toti cainii vagabonzi. Daca totusi, firesc, iti trece prin cap cum naiba ar putea face el asa ceva, te invita sa faci niste click-uri, sa dai niste like-uri, promitand ca la un moment dat iti va explica. Probabil dupa secventa de click-uri apare un smiley d-ala cu :D si un mesaj de genul: Chiar ai pus botul? N-ai vrea sa vin si la tine acasa sa-ti spal rufele? Eu, cel putin, asa imi imaginez.. Si, evident, nu-l pun.

Bineinteles, ultimul si cel din urma, pacaliciul cu freza de Caragiale si mintea din aceleasi povestiri. Candidatul perfect, care ii tot da inainte cu crucea si religia, in speranta de a prosti publicul cu singurul subiect care nu suporta dezbateri inteligente, ci e bazat numai pe incredere si bucuria la bancnotele aruncate in vazul televiziunilor. Asta e, insa, intr-atat de prost, incat a si recunoscut la un moment dat ca el candideaza in cu totul alte scopuri decat cel de a castiga efectiv alegerile. Dar cu el ne-am obisnuit, e ca animalul ala de casa, prost, lipsit de orice urma de sclipire, inteligenta si/sau cultura, dar cu care ne distram cand intram in casa si pana se incalzeste ciorba.

Or mai fi si altii, astia mi-au luat mie vizualul in ultimele saptamani. Duceti-va la vot (ca vin si eu imediat..)!!!

Cum mi-am petrecut intaiu' de mai - partea 2

Si inainte sa ma corecteze cineva, stiu, se zice partea a 2a, dar pentru congruenta si unitate, am zis partea 2.
Deci cu Muenchen ziceti ca ramasesem. Ok..
Si de aici spicuiesc, de fapt cele mai interesante momente (nu neaparat in sens placut) s-au petrecut, dupa cum era de asteptat, noaptea. Cand, mare atentie, mare concentrare, am iesit sa rupem cluburile. Era doar duminica seara, luni era 1 mai, deci chiar si nemtii care nu aveau de calcat rufe, terminat puzzle-uri sau tuns iarba la lumina becului au iesit din case. Majoritatea la kebabul din colt..
Dar sa va prezint mai intai personajele (si aici nu ma refer la mine): Dana din Viena si Mihai din Muenchen. Da, e atat de simplu, sau mai exact e tot ce trebuie sa stiti. Vorba filmului: this information is on a need-to-know basis and YOU don't need to know. E oricum simplu de retinut, danA - vienA, Mihai - Muenchen, got it?
So, am inceput seara la Mihai acasa in prezenta a inca 2 romani si a mai multor sticle de bere si rom. Plus elegantele peturi de pepsi si ce ne-a mai dat Domnul (Mihai in cazul de fata) de baut.
De aici, la solicitarea expresa a celorlalti 2 romani (de-ai locului, dupa acte), am incercat timid un bar numit Cohibar (o pretentie de bar latino, de dansatori salsa: http://www.qype.co.uk/place/89721-Cohibar-City-Muenchen). Daca de lipsa dansatorilor nu puteam sa ne plangem, restul erau toate motive de tristete. Si ca sa va faceti vag o idee, era la fel de mic ca Bar Fly-ul vechi, la fel de inghesuit ca El Comandante junior in serile lui bune (nu anul asta) si la fel de aerisit ca Backstage pe vremuri (cine a prins). Deci in afara unor sume modeste la alcool, gen 10 EUR o vodca cu suc, ceea ce il facea pe Fratelli sa se aseze jos in banca cu nota 2, in rest, aerul conditionat era, evident, conditionat de pornirea unor ventilatoare scarboase, lipite cu scoci (vers locala de la celebrul scotch sau tesa in germana - nu e whiskey!) de traversele barului, de altfel atat de aproape incat pe mine ma priveau direct in ochi, asta cand nu-si indreptau privirea cautatoare spre o evadare din locul ala sinistru. Ca si noi de altfel. Inainte de a parasi totusi localul, o sa mai dau o gluma sinistra: era acolo si un domn respectabil, mai in etate, venit cu aleasa inimii sale, o femeie tot mai la juma de secol asa, intr-o frumoasa rochita de gradinareasa si... fara maini. Adica nu avea maini. Evident ca in starea de lehamite pe care mi-o producea locul, mi-au trecut diverse glume prin cap, gen: cat e ceasul, te fac o salsa, tine-mi si mie vodca, dar m-am abtinut. Si am plecat. Unde? Evident, la o petrecere Ueber30 (adica pentru niste cetateni trecuti de varsta de 30 ani, dupa cum v-ati imaginat.) Ce nu v-ati imaginat e ca oamenii aia nu stiau de gluma si au tot insistat cu peste 30, asta si pentru ca nu le-a spus nimeni unde sa se opreasca. Drept pentru care majoritatea erau la vreo 50-60, franti de beti si intr-o vesnica goana dupa mai tinerele nemtoaice la 40 ani si de doua ori pe atatea kile. Aici ne-am intalnit cu o prietena de-a lui Mihai, romanca, precum si cu prietena ei nemtoaica, care radea continuu, de zici ca i-a lipit cineva zambetul cu scoci-ul de la ventilatoarele de mai sus. Dar ce frapa la acest loc inca de la intrare era, evident, coada in afara pe un covor ca in filmele disco americane din anii 80, precum si intrarea - 10 EUR, in care era inclus un Mojito. Asta pentru ca presupuneau ei ca noi toti visam la un racoritor cocktail de vara cu menta si vodca (sau ce se pune in mod normal in el). Sau, poate, pentru ca a fost cel mai usor de imitat gustul de Mojito din niste ciorapi storsi cu inversunare in niste pahare de plastic mici si adesea refolosite. Oricare ar fi raspunsul, nu am avut curajul sa il aflam.
Cert e ca dupa ce ne-am luat inima in dinti si-am intrat, am pasit intr-o anticamera mare. Foarte mare. Exagerat de mare. Asa de mare, ca baietilor intreprinzatori le-a dat prin cap sa faca si shaormerie, si pizzerie, si bar si loc de sedere pe niste elegante canapele de plastic crapat si jegos, pe care nu ne-am asezat din motive lesne de inteles. Mai rau decat locul propriu-zis nu era decat aerul, adica mirosul de pizza proaspat facuta (sau vomata) cu shaorma si cu ce mai dadeau si baietii aia pe la colturi ca ii suspectez de asa ceva.
Abia din anticamera asta timida am facut pasul spre opulenta care ne astepta in hala propriu-zisa, unde, din cate am inteles, ziua chiar se depozitau diverse baloturi (aparent, caini morti, pesti vechi, piei de animale proaspat jupuite ceva), unde alergau, dupa cum ziceam, tinerii spre 60 ani, cu beri mici in mana, intr-o miscare atat de aleatoare, incat din intamplare si tot mai copulau cate ceva pe acolo. Needless to say ca am stat 15 min cu totul. Mi-a luat mai mult sa descriu decat am stat acolo.
Pleacand de acolo, Mihai a zis sa salveze onoarea sa si a orasului si am mers intr-o discoteca de stil, rafinament si eleganta, pe numele sau "8 seasons", care chiar are o poveste interesanta, mult mai interesanta ca noaptea noastra. Faptul ca are un site al sau va poate da niste indicii asupra calitatii: http://www.8-seasons.com/. Aici, desi se deosebea clar de restul locatiilor din seara respectiva, nesansa a facut ca Mihai sa se napusteasca asupra bodyguarzilor la intrare (poate si disperarea si tristetea din seara aia l-au indemnat), fapt care i-a determinat pe respectivii sa-i infiga o mana in piept si sa i-o bage p-aia clasica cu: Domnu, domnu, aveti rezervare la noi? Cativa dintre voi stiu urmarea, ca si baietii de la Vacanta Mare. Dar cum niciun roman nu e suficient de neamt, nici chiar dupa 20 ani la ei, Mihai nu s-a lasat si a sunat cu nonsalanta, folosindu-si smartphone-ul si browserul din dotare, la proprietarul barului, la ora 4, spunandu-i ca daca nu este vreo petrecere privata, el isi solicita dreptul de a intra in disco. Nu, nu i l-au cerut pe bodyguard la telefon, ca sa-i comunice sa ne ia la picioare pentru indrazneala de a-l suna la 4 dimineata pentru asa ceva, ci chiar ne-au lasat sa intram. Din pacate, n-am mai prins decat vreo 15 min ca era dimineata, iar la nemti 5 CHIAR E dimineata, drept pentru care ne-am potolit rapid. Dar era dragut inauntru. Cam ca o seara mai nereusita in Fratelli.
Pe scurt, seara aia s-a rezumat in: 100 EUR dati pe trenuri, metrou, taxi si intrari in diverse localuri si 2 beri mici, o experienta de night-life in Muenchen si povestea asta. Voi ati iesit un pic mai bine. Adica fara suta aia de euro.

Cum mi-am petrecut intaiu' de mai - partea 1

In primul rand se merita o precizare, si anume faptul ca incerc sa ma reapuc de scris aici. Si asta nu oricum asa, ci la cererea fanilor. Ma rog, fanului, dar pentru a nu-i pata imaginea, nu o sa-i divulg identitatea.

===== pauza de aplauze indelungi si repetate ======

Multumesc, multumesc, dati-mi voie...
In al doilea rand, tin sa va surprind inca de la inceput. Sau reinceput. Nu am fost la Vama Veche de 1 mai. Chiar daca unii dintre voi stiu ca am fost, am tinut-o ascuns sa mai salvez din rusinea faptului ca nu am fost, sa nu ma arate cu degetul pe strada chiar toata lumea in Centru Vechi. Mai putin cei cu Mamaia.
Si ca totusi, daca tot o dau in vileag, sa nu raman chiar paduche rau de tot, mentionez ca am fost in Viena si in Muenchen. La niste prieteni. Doi la numar, unul in Viena, celalalt in Muenchen. Mai exact una in Viena, celalalt in Muenchen. Stiu, nu sunt coerent, dar poate devin mai incolo.
Si ca sa si incep povestea, am fost de vineri, 27 aprilie, pana miercuri, 2 mai. Bine, asta si pentru ca eu, in lipsa unor cunostinte elementare despre mediul de business/corporatie din Romania, am crezut ca 2 mai e liber (data, nu statiunea.). Astfel, am fost pus in delicata situatie ca, proaspat angajat de 5 zile lucratoare, sa imi iau 2 zile de concediu (macar de as putea mentine rata asta tot restul anului). Dar, evident, nimeni nu s-a putut asterne in calea fericirii mele (sperate, cel putin).
Ei bine, daca in Viena prea multe nu sunt de povestit, iar cele care sunt ma adancesc in marea de penibil in care deja am inceput sa ma afund de la inceputul povestirii, treaba treaba e la Muenchen.
Deci, pe scurt, daca insistati, la Viena, in afara de faptul ca m-am plimbat prin parcuri si am urmarit (cu viu interes, laolalta cu alte zeci de mamici si tatici) un meci de hochei pe iarba intre fete si baieti de 9-12 ani, prea multe alte lucruri interesante nu am facut. Aaa, da, am cumparat de la ikea niste stinghii vrute a fi pentru a repara un pat rupt, finalul povestirii, evident, fiind ca au trebuit puse pe foc impreuna. Ce soarta...
Dar sa revin la meciul de hochei pe iarba si sa subliniez ce mi s-a parut cel mai relevant. tristo-relevant, if u like. Deci pe langa zglobiii aia care alergau cocosati de greutatea echipamentului, fapt care oarecum ii si avantaja ca sa se aplece dupa minge, pe care oricum n-o prea nimereau, deci pe langa acei zglobii copii, mai existau arbitrii. Decenti, privire serioasa, fluier, echipament negru, tot copii - 12 ani. Acu stau si ma intreb: cam cat de complet netalentat la sport si cat de insistenti sa fie parintii tai (austrieci, in caz de-ati uitat) ca, dupa ce ca te indruma spre un sport de care in mod inevitabil vor rade cateva generatii care vor urma despre tine (chiar daca le tarasti sub nas strachinile de campion mondial in domeniu), sa insiste atat de mult cu ridicolul incat, daca nu nimeresti de niciun fel si sub nicio amenintare sau promisiune mingea aia, totusi sa te forteze sa inveti regulamentul si sa te faci arbitru de la varsta aia frageda? Adica in timp ce altii macar, de bine de rau, alearga si dau frau liber entuzaismului copilaresc, tu sa stai sa studiezi cazul, daca a fost sau nu penalti, daca firul de iarba a impiedicat actiunea, daca vreunul din copiii aia si-au luat basketii de nunta cu 3 numere mai mari, drept pentru care se aplica regula offside-ului. Sau alte tampenii.
Dar asta a fost in Viena. Sau, ma rog, daca vreti, va mai zic un eveniment, desi destul de neavantajos pentru mine. Pe scurt am calcat pe o jumatate de bordura si am cazut gramada, cu entorsa de glezna, lovitura la sold, julit in genunchi, plus aschii din telefon sarind in toate partile. Cel mai dificil a fost sa ma decid daca sa plang de durere sau sa rad de cat de stupid am fost. Adica daca de la o perioada nu ma mai lovesc la baschet, ci la betie, acum nu ma regaseam in niciunul dintre scenarii. Anyway, era ziua mea, am considerat-o un frumos cadou.
Sa trecem acum la Muenchen, unde am fost doar o noapte, suficienta pentru a avea de povestit. Dar asta intr-o editie viitoare (ca sa va tin interesati, ca aia la tv. Acum bag publicitate...)