IGB

In articolul de ieri am promis ca mergem la 12 kilometri de hotel, in tinutul cidrului , sa mancam sub butoaie de zeci de mii de litri. Va spun de la inceput, ca sa nu va faceti sperante: nu am mancat sub niciun butoi . Am ajuns unde trebuia, am intrat unde trebuia, am platit ce trebuia, si tot am ratat lucrul pentru care se vine acolo. Din motive care nu tin de mine, ceea ce e o noutate in vacanta asta.

Raspunsul la intrebarea cu care am inchis articolul trecut mi-a venit luni pe la pranz, intr-un local japonez cu postere de Naruto pe pereti, in mijlocul unui oras spaniol in care venisem sa mananc peste. Ma uitam la Marta, care isi tinea doua palete de lemn la ochi ca pe niste ochelari de soare si radea de ea singura, si mi-am dat seama ca nu ma uitasem pe harta de doua ore. Aia e toata diferenta. Turistul se uita pe ceas. Omul care locuieste undeva se uita in farfurie.

Am aflat abia a doua zi, dintr-un titlu pe telefon, ca sambata aia am trecut de doua ori pe langa linia de sosire a uneia dintre cele mai grele curse de o zi din ciclismul mondial, ca am pus mana pe gardul de protectie, ca m-am si sprijinit de el ca sa ma odihnesc, si ca singurul lucru care ne-a trecut prin cap in momentul ala a fost ca doi insi de langa noi aveau pantalonii aia de ciclisti cu burete la fund, de parca se cacasera pe ei. Atat. Asta a fost contributia noastra la evenimentul sportiv al anului in Gipuzkoa.

Va ramasesem dator cu o poveste. Ziceam data trecuta ca prima seara in Bilbao am ratat-o, ca in loc sa ne ducem in Casco Viejo ca tot omul normal, noi am luat-o fix in partea cealalta si am ajuns la 21:40 intr-un local din Ensanche unde nu era picior de turist. Si ca nu a fost o greseala. Uite de ce nu a fost.

Am aterizat la Santander vineri la 9 dimineata, dupa un zbor Wizz care pleca din Otopeni la 6:10, ora la care in mod normal eu inca ma culc. Teoretic urma sa fim franti. Practic, la 10:30 ma uitam in ochii unui rinocer si ma intrebam ce cauta el acolo, in nordul Spaniei, la 25 de kilometri de aeroport. De pe dealurile de la Cabarceno se vede pana in golful Santanderului. Pentru ca asta e prima chestie pe care trebuie sa o stiti despre Cantabria: nu e Spania pe care o aveti voi in cap. Nu e nici seaca, nici galbena, nici plina de nemti rosii la ceafa. E verde, e deluroasa, e uda, seamana mai degraba cu Austria careia i-a dat cineva un ocean. Iar acum, dupa campionatul mondial, bineinteles ca a inflorit patriotismul in ei, toti cu steaguri cu Spania, toti cu tricouri cu Pedri, daca le dadeai o minge direct de braziliene se apucau cat asteptau pensia. Dar revenind, drumul de la aeroport spre sud, pe A-67, trece prin niste dealuri de care nu auzise nimeni, ca sa te scuipe fix in Cabarceno....