Bilbao - 2 sharomerii si o farmacie (27 iulie)
Va ramasesem dator cu o poveste. Ziceam data trecuta ca prima seara in Bilbao am ratat-o, ca in loc sa ne ducem in Casco Viejo ca tot omul normal, noi am luat-o fix in partea cealalta si am ajuns la 21:40 intr-un local din Ensanche unde nu era picior de turist. Si ca nu a fost o greseala. Uite de ce nu a fost.
Pentru ca acolo, in localul ala, am auzit prima data basca vorbita de oameni care chiar vorbesc basca intre ei, nu de un ghid care ti-o zice rar ca sa te impresioneze. Si va spun sincer ce am simtit: nu am inteles absolut nimic. Nu unul din zece cuvinte, nu radacina vreunui cuvant, nimic. Eu, care ma descurc rezonabil in spaniola cat sa cer o bere si sa ma cert la parcare, stateam acolo ca prostul si ma uitam de la unul la altul ca la meci.
Si nu e vina mea, si asta e partea frumoasa. Basca, euskara pe numele ei adevarat, e singura limba din Europa care nu are absolut nicio ruda in viata. Nu e latina, nu e slava, nu e germanica, nu e nimic. Lingvistii ii zic limba izolata, ceea ce in traducere libera inseamna "habar nu avem de unde a picat asta aici". Era deja pe locurile astea cand au venit romanii cu drumurile lor drepte, si a ramas dupa ce au plecat. Deci senzatia aia de "nu seamana cu nimic" nu e impresie de roman needucat, e literalmente adevarul stiintific.
Cum suna? Mie mi-a sunat a turca combinata cu greaca, pusa pe un fond de cineva care isi drege vocea. Si arata si mai rau scris, ca au niste reguli de citire care iti strica toate reflexele:tx se citeste "ci",x se citeste "s", iarz se citeste tot "s" dar altfel. Asa catxakoli, vinul lor alb acrisor, se citeste "ceacoli", si nu, nu am nimerit-o din prima. Nici a treia oara. Pe deasupra, isi mai si declina cuvintele pana le rup:etxe e casa,etxean e in casa,etxetik e din casa,etxera e spre casa, si tot asa pana ti se face rau. Iar pe indicatoare scrie si in spaniola si in basca, deci Bilbao e si Bilbo, San Sebastian e si Donostia, si tu conduci si incerci sa te prinzi daca alea sunt doua orase sau unul singur. (Sunt unul singur. Am aflat pe drum.)
A doua zi, luni, ne-am facut planul serios. Adica Guggenheim. Numai ca inainte de Guggenheim s-a intamplat ceva ce nu era in plan deloc, si care pana la urma a fost partea buna a zilei.
Am intrat dimineata la Museo de Bellas Artes, muzeul de arta clasica al orasului, ala de care nu vorbeste nimeni pentru ca sta la 400 de metri de cel cu titan si nu are nicio sansa. Am intrat pentru ca era gratis. Si era gratis pentru un motiv foarte prozaic: muzeul e in renovare, deci jumatate din el e inchisa, si atunci au zis ca nu are rost sa iti ia bani pe jumatate de muzeu. Ceea ce, va rog sa observati, e o forma de bun simt pe care nu am intalnit-o niciodata la niciun muzeu din lume.
Si acum va spun care a fost cel mai interesant exponat din muzeul ala. Nu a fost un El Greco. Nu a fost un Gauguin. A fost paznicul. Un domn urias, cu fata lunga si cu o expresie de om caruia i s-a intamplat ceva grav prin 1974 si inca se gandeste la asta, care semana leit cu Lurch, majordomul din Familia Addams. Si semana si ca aspect, si ca durata. Adica dadea impresia ca sprijina zidul ala de cand s-a construit cladirea si ca, daca il muti, se darama. Marta zice ca exagerez. Marta se insala.
Pe la 12 am iesit spre rau si am luat-o pe jos spre Guggenheim, peste Zubizuri, podul ala alb al lui Calatrava care arata ca o coasta de balena si pe care, cand ploua, aluneca lumea de se rup. Ploua marunt si era o ceata joasa peste apa, din aia care nu te uda dar te enerveaza, si asta a fost de fapt noroc, ca titanul pe vreme urata arata mult mai bine decat in poze. Trebuie sa fiu corect: pe dinafara, Guggenheim isi merita toata faima. Chestia aia de 1997 nu seamana cu nicio cladire, seamana cu ceva ce s-a varsat acolo si s-a intarit, isi schimba culoarea la fiecare 20 de metri pe care ii faci si nu ai cum sa nu te opresti. Are si un catel de 12 metri facut din flori la intrare, il cheama Puppy, si un paianjen urias de bronz pe malul apei, il cheama Maman. Alea doua sunt gratis si sunt, va spun de pe acum, cea mai buna parte.
Si aici vine sfatul care va scuteste de doua ore, si care e fix pe dos fata de ce va spuneam data trecuta cu telefericul din Fuente De. Acolo, online cu o zi inainte era solutia. Aici, la 12:50, Marta se uita pe telefon si prima ora libera online era 15:30. Adica trei ore mai tarziu. Ne-am asezat totusi la coada fizica de la casa, aia de care fuge toata lumea moderna, si am iesit din ea cu bilete pentru 13:30. Deci mai putin de o ora. Nu stiu daca e regula, dar in iulie, luni, casa a batut internetul cu doua ore. Va las sa trageti singuri concluzia.
Si tot la coada aia s-a intamplat singurul lucru cu adevarat frumos de la Guggenheim. O batranica din fata noastra, careia nu ii mai trebuia, ne-a intins pur si simplu un bilet. Luase 4 si se stransesera la intrare doar 3. Mi-a fost frica sa intreb de ce. Mi l-a dat gratis. Fara sa vrea nimic, ba chiar s-a si chinuit sa ne traduca cu google translate de pe telefon, de parca daca il scotea si ni-l intindea, noi saream sa-l platim. In orice caz, in loc de 36 de euro am dat 18, desi la cum aratau ceilalti 2, daca mai stateam putin...
Acum, ca sa nu ma intelegeti gresit: la coada aia erau vreo 200 de oameni si vreo 150 pareau olandezi. Nu stiu ce se intampla in Olanda in iulie, dar se golise. Si sunt oameni foarte de treaba, foarte inalti si foarte politicosi, numai ca nu ii puneti sa pronunte ceva. Va scuipa. Fara sa vrea, ei nu au nicio vina, dar limba aia are niste sunete care se fac cu tot gatul si care ies din om cu o anumita presiune. Deci intr-o singura zi mi-am luat portia si de la basca pe care nu o intelegeam, si de la olandeza pe care o simteam pe frunte.
Am stat inauntru mai putin de o ora. Nu pentru ca ne-a fugarit cineva, ci pentru ca s-a terminat. Cea mai mare valva o starneau creatiile lui Yayoi Kusama, japoneza aia de 97 de ani cu buline, care e probabil cea mai vanduta artista in viata de pe planeta. O stiti, sora lui Yakoi Ukutawa. Ruda de gradul doi cu Ling Tcha-Puck. Sali mari, foarte albe si foarte goale, prin care se plimba lume cu telefonul ridicat. Nu sunt eu tipul care nu intelege arta contemporana, sau poate sunt, dar am intrat cu chef si am iesit dupa 50 de minute intrebandu-ma daca nu cumva am ratat un etaj. Nu ratasem. Cu 18 euro platiti in loc de 36 tot nu pot sa zic ca am iesit in avantaj, si asta spune tot.
Cu o exceptie, si asta trebuie sa o zic ca sa fiu cinstit. La parter e o sala lunga in care Richard Serra a pus niste placi de otel ruginit, inalte cat o casa, indoite in spirale printre care intri si mergi. Aia nu e o poza, aia e singurul lucru din tot muzeul pe care nu il poti consuma de pe internet. Intri intre doi pereti de fier care se apleaca peste tine, nu mai vezi iesirea, iti auzi propriii pasi altfel, si timp de doua minute nu iti mai arde de nimic. Daca intrati, acolo sunt banii. Restul e foietaj.
Si ca sa nu par desteptul satului: la 16:25 stateam pe o terasa cu doua pahare de sangria in fata, dupa care mi-am dat cu parerea despre arta contemporana. Ca pe mine ma si recomanda. Sangria, nu arta.
Dupa aia am facut ce trebuia sa facem de la inceput, adica ne-am plimbat. Prin Indautxu, pe Gran Via, prin Jardines de Albia, si pe la 17:20 am ajuns in sfarsit in Casco Viejo, orasul vechi pe care il ratasem in prima seara. Sapte strazi. Chiar asa le zice, Zazpi Kaleak, cele sapte strazi, si asta a fost tot Bilbao pana in secolul 19. Iti ia 20 de minute sa il traversezi si doua zile sa il termini, ca e plin ochi de baruri de pintxos in care se intra, se manca doua chestii in picioare, se plateste si se pleaca la urmatorul.
Si de acolo am facut greseala zilei. Am zis hai sus la Begona, la bazilica de pe deal, ca se vede tot orasul. Si am urcat pe jos. In iulie. La 17:30. Am urcat ca niste caini prin soare pana sus, zici ca am platit pentru niste pacate pe care ne pregateam sa le comitem. Doisprezece minute, dar din alea in care iti auzi inima in urechi si incepi sa faci socoteli cu varsta. Cand am ajuns sus, nu mai era nevoie de inchinat, deja stia Barbosu ca sunt de-al lui.
Si abia dupa aia, cand deja transpirasem tot ce aveam de transpirat, am aflat ca exista ascensor. Sau mai bine zis am aflat cum sta treaba cu ascensoarele in Bilbao, ca e o poveste in sine. Exista un turn de beton de 45 de metri, din 1943, exact langa Casco Viejo, care se cheama chiar Ascensorul de Begona si care a fost facut fix pentru asta, sa te urce sus fara sa mori. Il vezi din tot orasul, e superb, arata a far. Nu merge. E inchis din iulie 2014, adica de doisprezece ani, prins intr-un proces intre firma care il avea in concesiune si Guvernul Basc, iar in martie anul asta a mai aparut un recurs care l-a blocat inca o data. Deci orasul are un ascensor celebru care nu urca pe nimeni nicaieri.
Ce merge, si ce nu stie nimeni, sunt ascensoarele din statia de metrou Casco Viejo, iesirea Unamuno, care te scot sus la Mallona, adica fix in zona in care noi ne taram. Alea au fost puse pe post de inlocuitor chiar in 2014, cand s-a inchis celalalt, si functioneaza si azi. Noi am urcat pe scari pentru ca sportivi. Si pentru ca n-am stiut.
Ce am invatat din ziua asta, daca e sa scot ceva: in Bilbao, lucrurile pe care le stie toata lumea sunt exact alea care dezamagesc putin, iar restul e gratis. Muzeul de 18 euro ne-a tinut 50 de minute. Muzeul gratis ne-a dat un personaj despre care mai vorbim si acum. Catelul de flori nu costa nimic. Batranica de la coada nu a vrut nimic. Si singurul lucru pentru care am platit cu adevarat a fost urcarea aia pe jos, si aia am platit-o in transpiratie.
Aaa, si e destul de simplu cu parcarea. Adica se parcheaza ca in Romania, unde apuci. Dar despre asta mai vorbim dupa ce predau masina si inchid cardul cu care am inchiriat-o. Eeei, asa, ca nu-mi mai place de el, nu ca s-ar putea sa tot deconteze Enterprise la amenzi de pe el.
Partea plictisitoare, dar utila
- Guggenheim: 18 EUR de persoana, iulie 2026. Aici e pe dos fata de teleferic: luati biletelela fata locului, de la casa. Noi ne-am asezat la coada la 12:50 si am intrat la 13:30, in timp ce online prima ora libera era 15:30. Rezervati-va o ora si jumatate inauntru, nu mai mult, chiar daca va simtiti vinovati.
- Puppy si Maman sunt afara si sunt gratis. Daca aveti o singura ora in Bilbao, faceti ocolul cladirii pe dinafara si nu intrati. Serios.
- Museo de Bellas Artes: intraregratuita in iulie 2026, pentru ca muzeul e in renovare si o parte e inchisa. Nu apare in niciun ghid ca fiind gratis, ca s-a schimbat recent. Duceti-va dimineata, e gol.
- Casco Viejo: nu incercati cu masina, nici macar nu va uitati intr-acolo. Cele 7 strazi se fac pe jos in 20 de minute si se beau in doua seri.
- Sus la Begona: NU urcati pe jos vara dupa-amiaza. Ascensorul celebru de pe Calle Esperanzanu functioneaza din 2014 si nici acum nu se stie cand se redeschide, deci nu il cautati. Folositi ascensoarele dinstatia de metrou Casco Viejo, iesirea Unamuno, care urca la Mallona. Se intra cu bilet de metrou.
- Podul Zubizuri are pardoseala de sticla si e alunecos cand ploua. Nu e o gluma, lumea isi rupe picioarele pe el de ani de zile.
- Pintxos: se mananca in picioare, se comanda de la bar, nu se asteapta chelnerul. Au aceleasi 4-5 chestii, din care ansoa e oribila, iar jamon cerano e spectacol. E tot ce trebuie retinut, in afara de sangria.
Urmeaza tot Bilbao, dar partea de care chiar mi-a placut, plus iesirea la mare. Va tin la curent.
