Cantabria - ultimii spanioli intre portughezi si basci (24 – 26 iulie)
Am aterizat la Santander vineri la 9 dimineata, dupa un zbor Wizz care pleca din Otopeni la 6:10, ora la care in mod normal eu inca ma culc. Teoretic urma sa fim franti. Practic, la 10:30 ma uitam in ochii unui rinocer si ma intrebam ce cauta el acolo, in nordul Spaniei, la 25 de kilometri de aeroport.
Pentru ca asta e prima chestie pe care trebuie sa o stiti despre Cantabria: nu e Spania pe care o aveti voi in cap. Nu e nici seaca, nici galbena, nici plina de nemti rosii la ceafa. E verde, e deluroasa, e uda, seamana mai degraba cu Austria careia i-a dat cineva un ocean. Iar acum, dupa campionatul mondial, bineinteles ca a inflorit patriotismul in ei, toti cu steaguri cu Spania, toti cu tricouri cu Pedri, daca le dadeai o minge direct de braziliene se apucau cat asteptau pensia.
Dar revenind, drumul de la aeroport spre sud, pe A-67, trece prin niste dealuri de care nu auzise nimeni, ca sa te scuipe fix in Cabarceno. Care a fost o mina de fier. Au sapat acolo pana prin anii 80, au lasat in urma 750 de hectare de gauri, stanci rosii si iazuri, dupa care cineva a avut ideea sa dea drumul animalelor peste ele. Nu e gradina zoologica, desi asa scrie in brosuri. E o mina abandonata prin care se plimba elefanti. Se intra cu masina, se opreste unde vrei, si din cand in cand trebuie sa astepti ca o girafa sa termine de traversat. Am stat 3 ore si jumatate si tot am plecat cu senzatia ca am fugit.
Ce m-a dat pe spate nu au fost animalele in sine, ci distantele. Nu exista custi, exista dealuri. Rinocerii sunt undeva jos, langa apa, si daca vrei sa ii vezi bine trebuie sa te uiti in vale ca la o turma de vaci. Hipopotamii stau in apa verde ca supa de mazare si nu misca absolut deloc, ca niste bolovani care respira. Iar antilopele vin singure la gard, isi baga capul peste bariera si se uita la tine cu o expresie de om caruia ii datorezi bani.
La 15:00 eram deja in Santillana del Mar, la 30 de kilometri vest, si asta e partea in care trebuie sa va spun bancul local: Santillana del Mar are trei minciuni in nume. Nu e sfanta, nu e plata si nu e la mare. In rest, e cel mai bine conservat sat medieval din Spania, ceea ce in traducere libera inseamna ca este o strada de piatra lunga de vreo 800 de metri pe care nu incape nicio masina, marginita de palate din secolul 16 in care astazi se vand magneti de frigider.
Sunt doua Santillane, de fapt. Cea de la 15:00, cand descarci bagajele si te intrebi de ce ai venit intr-un parc tematic plin de autocare, oameni cu selfie stick si mirosuri de gratar din trei parti. Si cea de la 20:30, cand autocarele au plecat, s-a facut liniste, iar pe caldaram raman doar pietrele lustruite de 500 de ani si cate un localnic care trece calare. Da, calare. Pe strada principala. Si nimeni nu intoarce capul, ceea ce m-a enervat un pic, ca eu intorsesem capul.
Am dormit la Hospedaje Octavio, in Plaza las Arenas, 65 de euro pe noapte, platiti pe loc. Si aici trebuie sa fiu cinstit cu voi, ca de-aia scriu: camera a fost spectaculoasa. Spectaculos de mica. In camera erau patul si doi pereti, iar peretii aia nu erau pusi acolo ca sa te apere de ceva, erau pusi ca sa te inghesuie. Ca sa ajungi la baie trebuia sa va organizati din timp, ceva cu semafoare si cu prioritate de dreapta, ca doi oameni nu incapeau sa se miste in acelasi timp. Umeda era, dar nu la modul ala placut la care va ganditi voi acum. Masina se lasa oricum in parcarea de la intrarea in sat, vreo 5 euro pe zi, si te duci pe jos 3 minute; in centru nu incearca nimeni sa intre cu masina, ca daca incape, nu mai iese.
Partea cea mai buna abia urmeaza. Se auzea respiratia vecinului din camera de alaturi. Nu zgomotul, nu pasii, nu televizorul. Respiratia. Iar omul, din pacate pentru amandoi, avea o respiratie foarte apasata, adica sforaia de rupea. La un moment dat nu mai stiam daca doarme el langa mine sau eu langa el, ca il simteam cum ma ia si in brate. Ma bucuram in fiecare dimineata cand se lumina, ca puteam sa evadez din cutia aia. Deci da, 65 de euro pe noapte in centrul unui sat medieval e un pret bun. Doar sa stiti pe ce dati banii.
A doua zi era programata Altamira, si aici incepe partea cu ploaia. Cu o zi inainte ma uitasem pe AEMET, adica meteo lor, si scria negru pe alb: 100% sanse de ploaie, toata ziua, mai tare dimineata. Am facut ce face orice om cu 20 de ani de proiecte in spate: am rescris planul, am mutat tot ce se putea in interior si mi-am facut o lista de muzee ca la carte.
Nu a folosit la nimic, pentru ca a plouat 20 de minute.
Sa fie clar, nu a fost soare de Mamaia. A fost frig, a fost vant, am umblat toata ziua cu gluga pe cap si in poze aratam ca doi oameni care asteapta autobuzul in Brasov in noiembrie. Dar ploaia aia de 100% s-a rezumat la o burnita scurta, dupa care cerul s-a spart, a iesit si un pic de soare si ziua a devenit cea mai buna de pana acum. Deci concluzia utila pentru voi: in Cantabria, prognoza nu e o prognoza, e o parere.
Ce nu a mers a fost Altamira. Ne-am dus dimineata, cum scria in plan, si am gasit acolo jumatate din Spania. Toata lumea avusese aceeasi idee stralucita, ca daca ploua mergi la muzeu, asa ca muzeul era plin de oameni care fugeau de o ploaie care nu venea. Am facut ce trebuia facut, adica ne-am intors din drum si am amanat. Tineti minte chestia asta, ca revine.
Dupa-amiaza am ajuns in Santander si aici trebuie sa recunosc ca aveam asteptari mici. Un oras de provincie, port, cladiri de birouri, atat. Prima oprire a fost Centro Botin, muzeul lui Renzo Piano, o chestie metalica curbata care sta pe piloni deasupra apei si arata ca o nava care a esuat elegant. In poze pare ciudata. Pe viu functioneaza, mai ales ca au pus-o exact acolo unde orasul se termina si incepe golful.
Dar Santanderul adevarat nu e in centru. E la 4 kilometri est, pe peninsula Magdalena, si asta e partea la care nu ma asteptam si care mi-a facut ziua.
Peninsula e un promontoriu intreg intrat in ocean, cu un palat in varf care a fost resedinta de vara a regilor, cu paduri, cu poteci si cu faleze de care se sparg valurile alea mari de Atlantic care se aud inainte sa le vezi. Se intra gratis. Se umbla pe jos. Si la fiecare cotitura ti se deschide alta priveliste: aici o insula in larg, aici o plaja jos intre stanci, aici o pajiste cu palmieri sub un cer negru ca de sfarsit de lume. Am stat acolo aproape 3 ore si nu m-am uitat la ceas nici macar o data. A fost, pe departe, cea mai frumoasa parte din Santander.
Si ca sa fie tabloul complet, pe peninsula mai exista si un mic tarc in aer liber, tot gratis, cu pinguini si lei de mare. Fara bilet, fara coada, fara nimic. Stai pe o stanca, te uiti la doi pinguini care se cearta, in spate se sparg valurile de 2 metri, iar la 200 de metri e un palat regal. Sunt tari, bascii astia. Ma rog, cantabrii, ca inca nu am ajuns la basci.
Ne-am intors in Santillana pe la 21:45, cand se lasase intunericul peste Colegiata, biserica aia romanica din secolul 12 care sta la capatul satului si pe langa care treci de vreo 4 ori pe zi fara sa o bagi in seama. Seara, cu satul gol si cu lumina galbena pe piatra, arata cu totul altfel. E genul de loc care nu se lasa vizitat, se lasa doar locuit un pic.
A treia zi am schimbat registrul complet. Am predat cheia, am iesit din sat pe la 9 si am luat-o spre vest, spre San Vicente de la Barquera, care e un orasel de port asezat pe o limba de pamant intre doua ape. Am ajuns pe la 10 si am prins acolo cea mai buna lectie gratuita de geografie din toata vacanta.
Portul era secat. Nu putin, nu pe margini. Secat de tot, cu barcile lasate pe o rana in nisip, cu bancuri intregi care ieseau din apa ca niste insule, si cu doua barci de pescari care stateau pur si simplu pe uscat, ca niste jucarii uitate in cada dupa ce a curs apa. La noi ai zice ca s-a spart un baraj. Acolo e pur si simplu ora 10. Refluxul. Iar pana la 15:30 revine fluxul, se umple totul la loc, barcile se ridica, si orasul arata ca in pozele din brosuri. Deci daca ajungeti acolo si va intrebati de ce arata jalnic ce ati vazut voi pe Instagram, nu ati gresit orasul, ati gresit ora.
De la San Vicente drumul o ia in sus, spre munte, si de aici incepe partea din zi pe care nu o pregatisem in niciun fel si care s-a dovedit cea mai frumoasa. Se intra pe N-621 si se intra in defileul La Hermida, care sunt vreo 20 si ceva de kilometri de sosea sapata printre doi pereti de piatra atat de apropiati incat pe alocuri nu vezi cerul decat daca scoti capul pe geam. Dar dumul e atat de frumos, iar pe soarele care era in ziua cand am fost noi, totul arata si mai bine. Un fel de valea Prahovei daca cineva si-ar fi batut capul sa o faca sa arate decent in ultimii 30 de ani.
Iar la capatul defileului, ca o rasplata, apare Potes. Si aici trebuie sa ma opresc, pentru ca Potes a fost cea mai frumoasa surpriza de pana acum, mai frumoasa decat tot ce planificasem eu cu tabele si cu ore. E un sat de munte cu poduri de piatra peste un rau care vine direct din Picos, cu ulite atat de inguste incat mergi pe mijloc si atingi ambii pereti, cu case vechi cu balcoane de lemn si cu batrani care stau pe banci si se uita la tine fara sa se grabeasca nicaieri. E genul de loc unde ai vrea sa aiba casa bunicii, sa mai treci pe acolo cate 3-4 saptamani pe vara. Nu sa locuiesti acolo, ca te ia capul si incepi sa te certi singur, dar sa te incarci de liniste.
Am mancat acolo, pe o straduta care se cheama Calle El Tullo, si nu va pot spune cum se numea localul pentru ca nu m-am uitat, eram prea ocupat sa ma uit in jur. Am luat jamon serrano si un Aquarius, in ciuda insistentelor localnicilor de a incerca cocido lebaniego - insistenta in sensul ca era in oferta tuturor teraselor de acolo.
Si apropo de mancare, desi zona musteste de localuri cu stele Michelin, dupa un indelung studiu al problemei, am decis sa nu incarcam. Principalul motiv fiind ca Marta e vegana si sa dau 300 EUR pe o mana de nutret parca nu se cade, in special cu toate pajistile astea din jur.
Revenind, la 13:50 eram in parcarea de la Fuente De, cu biletele luate pentru tura de la 14:00, 30 de euro de om dus-intors. Si aici e sfatul care va scuteste de nervi: Marta le luase online cu o zi inainte, seara, de pe telefon. Nu cu trei saptamani inainte, nu din Romania, nu cu alarma pusa. Cu o zi inainte. Pentru ca la ghiseu, la 13:50, inca se mai dadeau bilete, numai ca pentru tura de la 15:30. Adica o ora si jumatate de stat in parcare, intr-o zi in care mai aveai 220 de kilometri de condus pana la Bilbao. Nimeni nu era strict cu ora de pe bilet, se intra si mai lejer, dar ora aia si jumatate nu ti-o da nimeni inapoi.
Telefericul in sine e o nebunie tehnica: te ridica 750 de metri in patru minute, pe un cablu de 1.400 de metri fara niciun stalp la mijloc. Intri intr-o cutie cu alti 20 de oameni, se inchide usa, si dupa 30 de secunde peretele de piatra din fata ta dispare de sub tine si raman doar valea si o liniste de genul ala in care nimeni nu mai zice nimic pentru ca toti se prind in acelasi timp ca e cam sus.
Sus, la 1.823 de metri, e Mirador del Cable. Si aici o sa fiu putin nesuferit, pentru ca peste tot pe internet locul asta e vandut ca fiind cel mai frumos loc din Europa. Nu e. E frumos, sa ne intelegem, era senin, nu era pic de ceata si se vedea pana in celalalt capat al vaii Liebana, cu creste peste creste pana unde nu mai puteai sa distingi daca sunt munti sau nori. Dar e un fel de Varful Omu, daca Varful Omu ar fi fost facut de niste oameni civilizati, adica exact asa cum ar trebui sa fie si la noi. Cu poteca marcata, cu balustrada unde trebuie, cu un loc unde sa bei o apa, si fara PET-uri prin jnepenis.
Ce nu scrie nicaieri e ca sus e plin de ciori. Bine, nu sunt ciori, sunt stancute alpine, adica niste pasari negre cu cioc galben care stau pe pietre langa tine (dupa cum savant mi-a explicat mie chatGPT). Eu initial crezusem ca e Rapid in cantonament.
Am coborat pe la 15:00, ceea ce iar a fost o idee buna, ca dupa 16:30 coada de intoarcere devine serioasa si am citit povesti cu doua ore de asteptat. Si aici vine partea in care ziua isi inchide singura cercul, ca in filme. Drumul de la Fuente De spre Bilbao trece fix pe langa Santillana del Mar. Adica fix pe langa Altamira, de unde ne intorsesem cu coada intre picioare cu o zi inainte.
Am ajuns acolo pe la 17:20, adica la o ora la care toata lumea care fugise de ploaia inexistenta plecase demult acasa. Si am intrat aproape singuri.
Pestera adevarata e inchisa de zeci de ani, pentru ca respiratia vizitatorilor distrugea pigmentii, asa ca se viziteaza Neocueva, o replica exacta facuta la milimetru. Stiu ce ganditi, ca si eu am gandit la fel: o copie, o smecherie pentru turisti. Nu e. Cand se stinge lumina si apar bizonii aia pictati pe tavan acum 14.000 de ani, cu burta desenata peste umflatura naturala a rocii ca sa para in relief, iti trece repede. Ala nu era un om cu bat si piele de urs. Ala era un artist care stia foarte bine ce face si care se uitase la piatra inainte sa puna mana pe ocru. Am senzatia ca daca traiam in vremurile alea si incercam sa iau pensula, ma trimiteau la lupte cu tigrii sa nu le stric opera.
Chestia amuzanta e ca bizonul ala a devenit brandul zonei. Este pe firme de magazine, pe sticle, pe tricouri, pe pungi. In Santillana e o pravalie de piele care se cheama El cuero del Bisonte si are un bizon sculptat deasupra usii. La 2 kilometri de pestera. Deci bietul animal a disparut de pe continent, dar tot el plateste chiria.
In Bilbao am ajuns pe la 20:30, dupa 330 de kilometri si dupa o zi care incepuse cu un port secat si continuase la 1.900 de metri. Am lasat masina in garaj si am iesit pe jos, si aici va spun de pe acum ca nu am nimerit unde trebuia. Adica toata lumea, inclusiv eu in planul meu, zice ca prima seara in Bilbao se face in Casco Viejo, orasul vechi. Noi am luat-o in partea cealalta, spre cartierul nou, si am ajuns sa mancam pintxos la 21:40 intr-un loc din Ensanche unde nu era niciun turist si toata lumea vorbea in basca. Nu a fost o greseala. A fost cea mai buna intrare in oras pe care puteam sa o am, dar despre asta data viitoare.
Partea plictisitoare, dar utila
- Cabarceno: parcare gratuita la intrare, inclusa in bilet. Rezervati-va 4 ore, nu 2. Mancare luati de acasa sau din aeroport, ca inauntru e putin si scump.
- Santillana del Mar: masina se lasa in parcarea municipala de la intrare, vreo 5 euro pe zi, 3 minute pe jos pana in centru. In centru nu se intra cu masina. Mergeti seara dupa 20:00, e alt sat.
- Cazare: Hospedaje Octavio, Plaza las Arenas 4, 65 EUR pe noapte pentru 2 persoane, se plateste la fata locului. Pozitia e imbatabila, camera e cat un lift. Alegeti in cunostinta de cauza.
- Altamira: se viziteaza replica, nu pestera, si merita. Dar nu va duceti dimineata si mai ales nu va duceti cand ploua, ca atunci se duce toata lumea. Noi am intrat la 17:20 aproape singuri, dupa ce dimineata ne intorsesem din drum.
- Peninsula Magdalena, Santander: intrarea gratuita, tarcul cu pinguini si lei de mare tot gratuit. Lasati-va minim 3 ore. Asta e cea mai frumoasa parte din Santander si nu scrie mai nicaieri.
- San Vicente de la Barquera: uitati-va la ora mareei inainte sa mergeti. La reflux portul e pe uscat. Noi am prins refluxul la 10:00, fluxul revenea pe la 15:30.
- Defileul La Hermida: vreo 20 de kilometri pe N-621, ingust si fara acostament. Faceti-l intr-o ora, nu in 25 de minute, si opriti doar in zonele amenajate.
- Potes: parcari publice la intrarea in sat, de-a lungul raului. In centrul vechi nu intrati cu masina, chiar nu are rost. Alocati-i mai mult decat credeti, e cel mai frumos loc din zona.
- Teleferic Fuente De: 30 EUR de persoana dus-intors, iulie 2026. Se iau online cu o zi inainte si e suficient. La fata locului se mai gaseau bilete, dar cu o ora si jumatate mai tarziu. Coborati pana in 16:00, dupa aceea coada de intoarcere creste mult. Sus e cu 10 grade mai frig si bate vantul, luati o geaca.
- Monasterio de Santo Toribio de Liebana: e la 5 kilometri de Potes si apare in toate listele, ca ar avea cel mai mare fragment din Sfanta Cruce. Noi am fost. E o biserica in care nu se intampla nimic, plus un cor de copii care se auzea pana afara. Daca sunteti pe graba, sariti-l linistiti si stati mai mult in Potes.
- Meteo: nu credeti prognoza. Luati o geaca subtire si o gluga si plecati oricum.
Urmeaza Bilbao, unde stam 5 nopti si unde am inceput prin a rata orasul vechi. Va tin la curent.
