Bizkaia - insula care sufera de reflux (29 iulie)

Va lasasem data trecuta cu promisiunea ca verific mareea dimineata si va spun cum a fost. Am verificat-o, si mareea si-a facut treaba impecabil: la pranz am mers pe jos pana pe o insula, iar patru ore mai tarziu drumul pe care mersesem nu mai exista. Nu se scufundase nimic, nu murise nimeni, pur si simplu venise apa la loc peste el, cum face de cateva mii de ani, de doua ori pe zi, fara sa intrebe pe nimeni.

Elantxobe, de pe digul portului. Satul nu e pe un deal, e pe un perete.

Dar sa o luam de la inceput. Plecarea din Bilbao trebuia sa fie devreme, ca sa prindem apa mica, si bineinteles ca a fost tarziu, ca la noi asta e traditie. Am recuperat pe drum, ca sunt 46 de kilometri pana la Elantxobe si se fac intr-o ora, iar Elantxobe e cel mai ciudat sat pe care l-am vazut in calatoria asta. Nu e construit pe un deal, ca satele normale. E construit pe un perete. Sub Cabo Ogono, care are vreo 300 de metri de stanca si e cea mai inalta faleza de pe coasta bascilor, cineva a decis acum cateva sute de ani ca acolo e loc bun de case, si de atunci casele stau una peste alta, in trepte, cu acoperisul unuia la nivelul curtii celuilalt. Nu e o figura de stil. Chiar asa arata. Daca ai locui la etajul 3 in Elantxobe, vecinul de la parterul de deasupra ta ti-ar putea uda florile scuipand pe geam.

Cu masina nu se intra in sat, si nu pentru ca ar fi vreo interdictie de mediu sau vreo taxa inventata de primarie, ci pentru ca fizic nu ai pe unde. Parchezi sus, in piateta, si cobori pe jos vreo 10 minute pana la portul mic de la baza falezei. Coborarea e placuta, iti fluiera un vantulet, te simti explorator. Urcarea inapoi e alt film, si aici va rog sa ma credeti pe cuvant, ca am experienta relevanta: eu urcasem pe jos la Begona acum doua zile si la Castro Urdiales ieri, deci acum am o serie de trei si un genunchi care ma intreaba daca nu vreau sa ma consult cu cineva.

Chestia care mi-a placut cel mai mult la Elantxobe insa nu e satul, ci solutia pe care au gasit-o pentru autobuz. Autobuzul urca pana in piateta de sus si acolo se opreste, pentru ca nu are unde sa intoarca. Strada e strada, faleza e faleza, si intre ele nu incape un viraj. Asa ca au bagat in mijlocul piatetei o placa turnanta, exact ca aia de la depourile de locomotive: autobuzul intra pe ea, placa se roteste cu tot cu autobuz, iar autobuzul pleaca inapoi de unde a venit. Am stat si m-am uitat cum se invarte un autobuz intreg pe o farfurie de beton, in mijlocul unui sat cu 400 de locuitori, si m-am gandit ca la noi problema asta s-ar fi rezolvat prin schimbarea traseului.

Straturile de piatra de sub Cabo Ogono, la intrarea in portul din Elantxobe.

Si tot la Elantxobe, uitandu-ma la indicatoare, mi-am dat seama de inca un lucru despre limba asta cu care ma lupt de trei zile. Stiam deja ca nu seamana cu nimic, ca nu e latina, nu e slava, nu e germanica, nu e nimic, e o limba care era aici inainte sa vina toti ceilalti si care a supravietuit din pura incapatanare. Ce nu stiam e ca in basca verbul se pune la sfarsitul frazei, ca in germana. Deci nu numai ca nu recunosti niciun cuvant, dar mai trebuie si sa astepti pana la capat ca sa afli ce se intampla in propozitie. Asta le mai lipsea la ce limba au. Cine a inventat-o a avut boala rau pe ei.

De la Elantxobe pana la Lekeitio sunt 20 de kilometri pe un drum de coasta care se invarte pe langa fiecare golf in parte, si o jumatate de ora mai tarziu eram pe pontoanele din portul de agrement, cu barcile alea albe de plastic in fata si cu turnul basilicii iesind de dupa acoperisuri. Lekeitio are vreo 7.000 de oameni, are port de pescari care functioneaza, si nu are aerul ala de sat facut frumos pentru turisti. E frumos si atat, ce sa faca.

Lekeitio, portul de agrement, cu turnul basilicii in fundal.

Acum, punctul fix al zilei, cel pentru care ne organizasem tot programul: Isla de San Nicolas. E o insula mica si impadurita care sta la vreo 300 de metri in fata plajei din Lekeitio, si intre plaja si insula exista o pasarela de piatra facuta de om, care sta sub apa cea mai mare parte din zi. Cand marea se retrage, pasarela iese la suprafata si poti sa te duci pe jos pana acolo. Cand marea vine inapoi, nu mai poti. Nu e nimic de rezervat, nu e nimeni de intrebat, nu exista bilet, program sau ghiseu. Exista doar apa, care are propriul ei orar si care nu negociaza.

Fereastra in care se poate trece a tinut in ziua aia cam trei ore si jumatate, cu apa cea mai mica exact la mijloc, ca era luna plina si deci maree vie. Noi am ajuns cu vreo cinci minute inainte de apa cea mai mica, adica exact la tanc, si va spun cinstit ca asta e singurul lucru din toata excursia pe care l-am nimerit cu adevarat bine, si nici ala nu din merit propriu, ci pentru ca scria in hartii. Poza pe care o vedeti mai jos e de la o jumatate de ora dupa aia, cu lume mergand pe jos peste o limba de nisip si de piatra ca la o plimbare oarecare prin parc, si cu insula stand acolo in fata ca si cum ar fi fost dintotdeauna la capatul unei alei.

Isla de San Nicolas la reflux: pasarela de piatra iese la suprafata si se trece pe jos.

Aceeasi pasarela patru ore mai tarziu. O dunga intunecata sub apa si atat.

Iar a doua poza e aceeasi insula aproape patru ore mai tarziu, din aceeasi zi si cam din acelasi loc. Pasarela e acolo, se vede, dar se vede ca o dunga intunecata pe sub apa, ca o cicatrice. Nu mai merge nimeni pe ea, ca nu se mai poate. Si aici trebuie sa fac o marturisire personala: pare ca nu sunt singurul cu boala de reflux, si insula San Nicolas sufera grav, zilnic. La mine e de la mancare si de la faptul ca ma culc prea repede dupa cina. La ea e de la Luna. Fiecare cu ce a apucat.

Traversarea dureaza vreo 5 minute, pe pietre ude cu alge pe ele care nu iarta, si aici vine partea pe care nu aveam de gand sa v-o spun. Undeva pe drumul ala, scurt de altfel, sportivul din mine a alunecat in crocsi si am reusit sa-mi fut o glezna in asa hal cum nu imi iesea nici in cele mai grave seri de betie. Pe o poteca de cateva sute de metri, la pas, in plina zi, fara nicio circumstanta atenuanta. Va reamintesc ca dimineata ma plangeam de un genunchi dupa urcarea din Elantxobe. Genunchiul a fost avertismentul, glezna a fost factura.

Am ajuns pe insula oricum, ca nu ma intorceam de la jumatate dupa ce imi calculasem ziua dupa Luna. Dincolo urci pe niste trepte prin padurea de pini si ai insula toata pentru tine si pentru inca vreo 40 de oameni. De sus se vede toata gura golfului: plaja Isuntza in dreapta cu orasul in spatele ei, Karraspio in stanga, dealurile verzi in fundal si, intre ele, limba aia de nisip pe care tocmai ai venit si care nu o sa mai fie acolo peste doua ore. Se sta trei sferturi de ora si se pleaca, si nu se pleaca pentru ca te-ai plictisit, ci pentru ca ai un ceas care nu e al tau. In cazul meu s-a plecat considerabil mai incet decat s-a venit.

Gura golfului vazuta de pe insula: Isuntza in dreapta, Karraspio in stanga.

Karraspio si limba de nisip, de sus.

Ne-am intors pe uscat si am urcat in oras schiopatand, la Basilica de la Asuncion de Santa Maria, care e la doi pasi de port si care e mult mai mare decat are dreptul sa fie o biserica intr-un oras de 7.000 de oameni. Gotic basc, secolul 15, cu contraforturi arcuite care se intind peste strada ca niste picioare de insecta si care sunt primul lucru pe care il vezi cand ajungi in piateta din fata. Inauntru are al treilea retablu ca marime din Spania, dupa Sevilla si Toledo, un perete intreg de lemn aurit cu vreo trei sute de figuri pe el. Din nou: 7.000 de oameni. Dar pe vremea cand s-a construit asta, Lekeitio traia din vanatoarea de balene si din comertul cu Flandra, deci aveau bani si aveau si motive sa multumeasca cuiva ca s-au intors acasa.

Basilica de la Asuncion de Santa Maria, gotic basc de secol 15.

Portalul gotic al basilicii. Marta, pentru scara.

Am numarat si aici peluqueriile, din obisnuinta, dupa socoteala pe care v-am facut-o data trecuta la Portugalete. Nu va mai plictisesc cu rezultatul, va spun doar ca teoria rezista si la est de Bilbao.

De mancat am mancat pintxos, si nu intr-un loc, ci in mai multe, ca asta e de fapt ideea si mi-a luat cinci zile sa o prind. Un pintxo e cat sa iti para bine, nu cat sa te saturi, deci intri intr-un bar, iei doua si un pahar, platesti, iesi, mergi doua strazi si intri in altul. Nu se sta la masa, nu se comanda felul doi, nu exista chelner care sa iti recite specialitatile casei cu mainile la spate. Pranzul e o plimbare in care te opresti sa mananci, si la noi cel mai apropiat echivalent e mersul din bodega in bodega, doar ca acolo se pune accentul pe altceva.

Dupa-amiaza a fost plaja si nimic altceva, si nu am nicio remuscare, mai ales ca varianta cu plimbatul iesise oricum din discutie. Karraspio e plaja de pe malul celalalt al raului Lea, are nisip mult si e mai putin aglomerata decat Isuntza, si acolo am stat vreo doua ore si jumatate. Exista o poza cu mine stand pe un prosop, cu palarie pe cap si cu telefonul in mana, adica exact omul care si-a propus sa se deconecteze in vacanta. Marea Cantabrica era din nou albastra si limpede, ca la Castro Urdiales, si de data asta aveam si costumele de baie la noi, ca invatasem lectia de ieri pe pielea mea. Vedeti, se poate.

Karraspio dupa-amiaza, cu insula in fata si apa venita la loc.

La plecare m-am oprit pe podul de peste raul Lea, care desparte Lekeitio de Mendexa, si acolo e cadrul meu preferat din toata ziua. Raul vine verde-turcoaz dintre doua maluri cu case, se largeste, si in mijloc are o limba de nisip pe care statea o familie cu o umbrela, ca pe o insula personala. Pe malul stang e un hangar vechi de barci cu acoperis rosu, iar in fundal se vede marea deschisa. Nu e nimic celebru acolo si nu scrie nicaieri sa te opresti. Opriti-va oricum.

Gura raului Lea, de pe podul dintre Lekeitio si Mendexa. Cadrul zilei.

Ne-am intors in Bilbao pe drumul de coasta, vreo 60 de kilometri si o ora, si seara am facut in sfarsit lucrul pe care il tot amanam de trei zile: am trecut raul in Bilbao La Vieja. Pentru cine nu a citit articolele trecute, e cartierul de peste apa fata de Casco Viejo, ala despre care fiecare ghid iti spune ca s-a schimbat mult si fiecare ghid adauga imediat si un „dar". Eu il ratasem doua seri la rand, o data prin somn si o data prin lene, si il construisem in cap ca pe o expeditie.

Ei bine, nu e nicio expeditie. E un cartier cu strazi inguste si in panta, cu pereti pictati de sus pana jos, cu baruri mici din care se aude muzica pe geam si cu oameni de toate culorile care stau pe trotuar cu paharul in mana pentru ca inauntru nu mai e loc. Ne-a placut mult. Patru zile intr-un oras si tot mai gaseam o bucata noua din el, iar singurul lucru care ma enerveaza acum e ca daca ma duceam din prima seara, ma duceam de patru ori.

Am mancat tot pintxos, ca se vede ca am prins metoda, si aveam in fata doua pahare de care nu ma feresc: un spritz portocaliu pentru Marta si un pahar de vin alb pentru mine. Cele doua pintxos erau o bucata de paine cu ceva prajit deasupra si un fel de sandvis mic gratinat, si le-am mancat inainte sa apuc sa aflu cum se cheama. Ce va pot spune cu certitudine este ca farfuria a costat mai putin decat un bilet de muzeu si a tinut mai mult. Va reamintesc, pentru cei care tin scorul, ca in vacanta asta nu intram in niciun restaurant cu stele Michelin, si va reamintesc si de ce, dar despre asta o sa avem o discutie serioasa cand ajungem la San Sebastian.

Doua pintxos, un spritz si un pahar de vin alb. Mai ieftin decat un bilet de muzeu.

Si acum ce am gasit pe drumul spre casa, si ce a fost de fapt punctul culminant al serii pentru mine. O vitrina de anticariat, sau de amanet, sau ce o fi fost, cu ceasuri si bibelouri si o masinuta de plastic roz, iar in mijlocul ei un taburet alb scorojit pe care stateau doua teancuri de casete audio. Casete adevarate, TDK si Philips C90 si PDM, cu etichetele scrise de mana cu pixul: SLAYER, METALLICA, CUCURUCU MIX, si una pe care scria doar SILVIA, cu litere de fata. Pe teanc, un bilet galben scris tot de mana: TODOS 4 EUR. Si langa el, altul: OFERTA HOY 30 EUR, pentru tot lotul.

Am stat in fata vitrinei vreo doua minute bune si nu m-am putut misca. Nu din nostalgie ieftina, ca nici nu mai am pe ce sa le ascult, ci pentru ca undeva prin Bilbao a existat un om care si-a inregistrat un mix pe caseta pentru Silvia, cu mana lui, cu pixul, si acum caseta aia sta intr-o vitrina cu 4 euro bucata, langa Metallica. Talciocul din Bucur Obor, dar cu vedere la Guggenheim. Nu am cumparat-o. Inca ma gandesc daca a fost bine.

Vitrina cu casete audio din Bilbao. TODOS 4 EUR.

Maine e ziua mare a Biscaiei si e si ultima: mic dejun la Mercado de la Ribera cu localnicii, apoi Gernika, Mundaka, Bermeo si Cabo Matxitxako, de unde se vede Gaztelugatxe pe care nu il putem vizita pentru ca tichetele sunt epuizate pe iulie si pe august. Iar la Gernika, cum va spuneam, o sa fie mai putin de ras.

---

Partea plictisitoare, dar utila

• Isla de San Nicolas, Lekeitio: se ajunge pe jos, pe o pasarela de piatra, numai la reflux. Nu exista bilet, rezervare sau program de vizitare. Verificati ora bajamarului pentru ziua voastra si socotiti o fereastra de aproximativ 90 de minute inainte si 90 dupa. Ca reper, pe 29 iulie 2026 bajamarul a fost la 11:25 si fereastra a tinut intre 09:45 si 13:15 — dar ora se schimba in fiecare zi, deci cifrele astea nu va folosesc la nimic in afara de ordinul de marime.
• Unde verificati mareea: nu de acasa cu doua luni inainte, ci in dimineata respectiva. Sursele care merg sunt bizkaia.eus / AZTI si gipuzkoa.eus. Atentie ca portul Bilbao publica orele in GMT, adica cu doua ore mai devreme decat ora locala de vara.
• Traversarea: cam 5 minute, pe pietre ude cu alge. Nu in crocsi, nu in slapi, nu in nimic fara talpa care sa se agate — eu am trecut in crocsi si m-am ales cu o glezna scrantita pe teren drept, la pas. Luati adidasi vechi sau sandale de apa cu talpa, si mergeti fara graba. Pe insula se urca pe trepte prin padure. 45 de minute ajung si sunt exact cat trebuie.
• Elantxobe: in sat nu se intra cu masina, fizic nu ai pe unde. Se parcheaza sus, in piateta cu placa turnanta, si se coboara pe jos ~10 minute. Vara parcarea aia mica se umple, deci veniti inainte de pranz; varianta de rezerva e sa parcati in Ibarrangelu si sa faceti 30 de minute pe jos.
• Urcarea de la portul din Elantxobe e serioasa pe caldura. Daca aveti genunchi cu opinii, luati asta in calcul inainte sa coborati, nu dupa.
• Lekeitio, parcare: lotul de langa Playa de Isuntza sau cel de la intrarea in oras. Centrul pescaresc e ingust, nu incercati cu masina.
• Basilica de la Asuncion: se vede complet de afara si merita si numai pentru contraforturi. Inauntru e al treilea retablu ca marime din Spania.
• Cele doua plaje: Isuntza e in oras, in fata insulei, si e plina. Karraspio e peste raul Lea, are mai mult nisip si mai putina lume. Noi am stat la Karraspio si a fost alegerea buna.
• Podul peste raul Lea (intre Lekeitio si Mendexa) — 30 de secunde de oprire, cea mai buna priveliste a zilei si nu scrie nicaieri despre ea.
• Pranzul: nu cautati restaurant. Pintxos, in doua-trei baruri diferite, cate doua bucati si un pahar in fiecare. Iese mai ieftin, mancati mai variat si nu pierdeti o ora si jumatate la masa in mijlocul zilei.
• Bilbao La Vieja: merita, si merita din prima seara, nu din a patra. E peste rau fata de Casco Viejo, la 15 minute de mers pe jos din centru. Strazi in panta, pereti pictati, baruri mici. Nu are nevoie de plan si nu se viziteaza, se umbla prin el.
• Toata ziua: ~126 km dus-intors din Bilbao, drum de coasta, fara nicio taxa. Se poate face si cu autobuzul Bizkaibus din Bilbao, dar atunci mareea va conduce pe voi, nu invers.
• Costumul de baie: de data asta l-am luat. Se poate, deci.

Urmeaza ultima zi in Biscaia: mic dejun in Mercado de la Ribera, stejarul de la Gernika, valul de la Mundaka si Gaztelugatxe vazut de departe, pentru ca de aproape nu se mai poate.