IGB

Sunt opt seri de focuri de artificii la Semana Grande, cate una in fiecare zi, si eu am prins una singura . Nu pentru ca as fi fost ocupat cu ceva important, ci pentru ca in celelalte seri m-am dus la culcare. Va spun asta ca sa nu va faceti idei despre ritmul in care se desfasoara vacanta asta. Dar seara aia chiar a meritat, si tot in ziua aia am ajuns in sfarsit pe insula la care ma tot uitam de doua saptamani din fiecare poza pe care v-am trimis-o.

Va povesteam ieri ca am ratat racheta de deschidere a celei mai mari sarbatori din anul acestui oras. Iata cum: pe strada aia, cu 200 de metri mai incolo , tocmai treceau niste papusi de patru metri inaltime, iar eu eram cu gura cascata la ele. Cand am ajuns in fata primariei, treaba era facuta, fumul se imprastiase si toata lumea aplauda ceva ce eu nu vazusem. In apararea mea: papusile alea chiar erau spectaculoase.

In articolul de ieri am promis ca mergem la 12 kilometri de hotel, in tinutul cidrului , sa mancam sub butoaie de zeci de mii de litri. Va spun de la inceput, ca sa nu va faceti sperante: nu am mancat sub niciun butoi . Am ajuns unde trebuia, am intrat unde trebuia, am platit ce trebuia, si tot am ratat lucrul pentru care se vine acolo. Din motive care nu tin de mine, ceea ce e o noutate in vacanta asta.

Orasul in care am fost in ziua a paisprezecea se cheama Hondarribia , si eu i-am spus toata ziua Horrandari, Hondarrabia, Handarabia si inca vreo trei variante pe care Marta le-a notat mental ca sa-mi scoata ochii mai tarziu. Am ajuns acasa si l-am cautat pe harta ca sa il scriu corect aici. Va spun asta de la inceput pentru ca e singurul lucru urat din tot orasul: numele. In rest, e cel mai frumos loc in care am fost de cand am plecat de acasa , si o zic dupa Bilbao, dupa Gernika, dupa Pasaia si dupa toata coasta. Poate doar Santilliana del Mar sa aiba ceva de comentat.

Am gasit loc de parcare in Zarautz a doua zi, la a doua incercare, dupa ce cu o zi inainte dadusem ture prin acelasi oras pana ni s-a facut lehamite. Nu am nicio explicatie logica pentru diferenta. Aceeasi luna, aceeasi coasta, acelasi numar de turisti pe metru patrat. Miercuri era loc. Marti nu. Asa functioneaza lucrurile pe aici, si dupa 13 zile am incetat sa mai caut sisteme.

Raspunsul la intrebarea cu care am inchis articolul trecut mi-a venit luni pe la pranz, intr-un local japonez cu postere de Naruto pe pereti, in mijlocul unui oras spaniol in care venisem sa mananc peste. Ma uitam la Marta, care isi tinea doua palete de lemn la ochi ca pe niste ochelari de soare si radea de ea singura, si mi-am dat seama ca nu ma uitasem pe harta de doua ore. Aia e toata diferenta. Turistul se uita pe ceas. Omul care locuieste undeva se uita in farfurie.

Un cargou UECC iesind pe canalul din Pasaia, prin gaura in care abia incape. Exista o barca in Pasaia care traverseaza golful in doua minute si care costa 1,90 EUR de om. E cea mai simpla chestie din lume. Urci, stai jos, te uiti la apa, cobori pe celalalt mal. Noi ne-am uitat la ea de pe ponton, ne-am uitat unul la altul, si i-am facut cu mana. Nu ca sa o oprim. Ca sa ne luam la revedere de la ea, pentru ca nu aveam 3,80 EUR in bancnote si acolo nu se plateste altfel.

Am aflat abia a doua zi, dintr-un titlu pe telefon, ca sambata aia am trecut de doua ori pe langa linia de sosire a uneia dintre cele mai grele curse de o zi din ciclismul mondial, ca am pus mana pe gardul de protectie, ca m-am si sprijinit de el ca sa ma odihnesc, si ca singurul lucru care ne-a trecut prin cap in momentul ala a fost ca doi insi de langa noi aveau pantalonii aia de ciclisti cu burete la fund, de parca se cacasera pe ei. Atat. Asta a fost contributia noastra la evenimentul sportiv al anului in Gipuzkoa.