Gipuzkoa - cursa mondiala pe langa care am trecut fara sa ne pese (1 august)
Am aflat abia a doua zi, dintr-un titlu pe telefon, ca sambata aia am trecut de doua ori pe langa linia de sosire a uneia dintre cele mai grele curse de o zi din ciclismul mondial, ca am pus mana pe gardul de protectie, ca m-am si sprijinit de el ca sa ma odihnesc, si ca singurul lucru care ne-a trecut prin cap in momentul ala a fost ca doi insi de langa noi aveau pantalonii aia de ciclisti cu burete la fund, de parca se cacasera pe ei. Atat. Asta a fost contributia noastra la evenimentul sportiv al anului in Gipuzkoa.
Dar sa o luam de la inceput, ca ziua aia a fost prima zi intreaga in San Sebastian si merita explicat cum stau lucrurile acum. Ne-am mutat din Bilbao intr-un hotel din Lasarte-Oria, care e un orasel la 9 kilometri sud-vest de Donostia, si care are marele avantaj ca are parcare gratuita lipita de hotel si marele dezavantaj ca nu e in oras. Adica nu mai ies pe usa direct in Parte Vieja, cum ne imaginam la inceput, ci trebuie sa iau ceva ca sa ajung acolo. Vestea buna e ca exista un tren, Euskotren linia E2, care pleaca din Lasarte-Oria si te lasa in Amara, adica in mijlocul orasului, si care merge cat ai zice peste. Vestea proasta o aflati la finalul articolului, ca inca imi revin.
Ziua a inceput tarziu si nu am nicio scuza. Am fost lenesi, atat. Dupa sapte zile in care ne-am trezit si am condus si am urcat pe faleze si am coborat in sate verticale, primul weekend in baza noua a picat exact cum trebuia sa pice: ne-am uitat unul la altul si am mai stat. Cine planifica vacante cu ora de plecare scrisa in tabel sa isi noteze undeva ca ziua 9 e ziua in care tabelul isi da demisia.
Prima oprire in oras, si aici va rog sa nu radeti, a fost o farmacie. Va reamintesc ca in articolul despre Bilbao am ajuns tot la farmacie si mi-am facut din asta titlu. Se pare ca mi-am gasit tema. De data asta nu era glezna, glezna se comporta din ce in ce mai frumos, ci gura: fac afte, constant, fara sa ma muscat, fara sa ma fi ranit, fara niciun motiv mecanic pe care sa il pot arata cu degetul. Vin singure, ca musafirii nepoftiti. Asa ca am intrat la Farmacia Azpilicueta, care e la un colt in centru, cu firma verde si cu crucea aia care clipeste, si am cerut un spray de gura prin semne si prin cuvinte inventate, care e limba oficiala a turistului roman in Spania.
Dupa care, fiindca regula e regula, am mers la cafea. Am o regula in vacanta asta, pe care mi-am impus-o singur si pe care o respect mai bine decat orice altceva din itinerar: o cafea de specialitate pe zi, in prima parte a zilei. In Donostia locul e East Crema Coffee, pe Hernani Kalea, un local mare si luminos cu boabe de Nicaragua si de Columbia pe raft si cu o chestie scrisa pe tejghea, cu litere albe pe marmura neagra, care zice Its All About Specialty Coffee. Nu stiu daca e adevarat, dar cafeaua era buna si scaunele erau confortabile, ceea ce dupa o saptamana de condus conteaza mai mult decat originea boabei.
Si acum sa va spun ce nu am stiut atunci. Strada aia, Hernani Kalea, e exact strada de pe care plecasera cu vreo ora si jumatate inainte vreo doua sute de cicilisti profesionisti. Nu la o plimbare. La Clasica San Sebastian, editia a 45-a, una dintre cursele World Tour de o zi, 221 de kilometri, sapte catarari si peste 4.150 de metri diferenta de nivel, cu start si sosire pe Boulevard, adica la marginea orasului vechi prin care ne plimbam noi cu inghetata in mana.
Noi am vazut gardurile albe cu EUSKADI BASQUE COUNTRY scris pe ele, insirate pe toata trecerea de pietoni, ne-am dat seama ca e ceva sportiv, si ne-am vazut de treaba. Eu m-am si rezemat de unul din ele ca sa ma odihnesc, pentru ca asta e ce faci cu un gard cand nu iti pasa de ce tine el afara. Nu ne intereseaza ciclismul, ca sa fiu sincer pana la capat, si singura conversatie pe care am purtat-o pe tema asta a fost despre pantalonii cu buretele ala la fund, care dupa parerea noastra unita si nestiintifica arata ca un accident.
A castigat Remco Evenepoel, belgianul, la sprint cu Richard Carapaz, dupa ce urcasera Jaizkibel, Erlaitz si Murgil Tontorra, ultimele doua cu pante medii de peste 10 la suta. Evenepoel venise acolo la 6 zile dupa ce terminase al doilea in Turul Frantei, ceea ce inseamna ca omul ala, in saptamana in care noi ne-am trezit tarziu pentru ca eram obositi de la plimbare, a facut inca 221 de kilometri prin munti si a mai si castigat. Va las sa trageti singuri concluziile despre calitatea noastra de fiinte umane. Eu una tot am tras: daca as fi stiut, tot nu ma duceam. Dar as fi stiut.
Am dat apoi o tura prin Parte Vieja, care e orasul vechi si care e o gramada de strazi inguste si drepte, taiate in caroiaj, cu balcoane pe toate fatadele si cu un bar la fiecare zece metri. In mijlocul lui sta Iglesia de San Vicente, cea mai veche cladire din oras, gotica, din piatra galbuie, si cu un aer de biserica pe care au inghesuit-o casele in jur pana nu a mai avut loc sa respire. Iar deasupra a tot sta Monte Urgull, dealul cu cetate din capatul orasului vechi, care se vede de peste tot si de pe care se vede tot, si la poalele caruia e Muzeul San Telmo, adica o manastire veche lipita de o cutie moderna de metal perforat, din care creste iarba. Nu am intrat. Aveam 13 zile la dispozitie si prostul de mine credea ca 13 zile inseamna ca ai timp.
Si aici ajungem la momentul zilei, si va rog sa ma luati in serios doua paragrafe. Pe o strada din orasul vechi, intr-o vitrina, statea o singura prajitura intr-o forma de hartie arsa pe margini, cu o eticheta scrisa de mana langa ea: La Tarta de Don Enrique, la autentica tarta de queso tradicional donostiarra. Adica cheesecake-ul basc, ala copt la temperatura mare pana se arde deasupra si ramane curgator la mijloc, care s-a inventat in orasul asta si care de vreo cinci ani a ajuns pe toate meniurile din lume in variante mai mult sau mai putin batjocoritoare.
Am luat o felie. A costat 7 EUR, ceea ce mi s-a parut o obraznicie pentru o felie de prajitura, si a fost cel mai bun lucru pe care l-am mancat vreodata. Nu in vacanta asta. Vreodata. Nu am cuvinte mai bune si nici nu incerc sa gasesc, ca ar iesi caraghios. Era cald pe dinauntru, era ars pe deasupra intr-un fel care ar trebui sa fie o greseala si nu e, si dupa a treia lingurita mi-am dat seama ca stau in picioare pe strada si ma uit fix inainte ca prostul, fara sa mai spun nimic.
Iar acum, pentru cei care tin scorul de la primul articol: orasul asta are cea mai mare densitate de stele Michelin din lume, sau a doua, in functie de cine numara si cum. Arzak, Akelarre, Mugaritz, si Elkano la o aruncatura de bat pe coasta. Trei stele, trei stele, doua stele, si asa mai departe, la o populatie cat Buzaul. Eu am promis in primul articol ca nu o sa cititi la mine despre niciun restaurant cu stele, si nu o sa cititi, iar acum am si argumentul pe masa: cel mai bun lucru pe care l-am mancat in viata mea a costat 7 euro si l-am mancat in picioare, pe strada, dintr-o hartie. Nu spun ca la Arzak nu se mananca mai bine. Spun ca eu nu am de unde sa stiu si ca de acum incolo nici nu ma mai intreb.
Am coborat apoi spre La Concha, plaja aia in forma de scoica din cauza careia jumatate din lume vine aici, si de pe balustrada de sus am vazut ceva ce nu mai vazusem: cineva desenase in nisip, cu grebla, un portret urias in stil Art Nouveau, o femeie cu flori in par si cu valuri de panza in jur, incadrat intr-un chenar drept, de vreo 20 pe 20 de metri. Nu o schita. Un desen intreg, cu umbre, facut cu dintii greblei in nisipul umed, care urma sa fie sters de mare in cateva ore si care se stia ca urmeaza sa fie sters de mare in cateva ore. Sub el scrisese cu mana, in cinci limbi: ESKERRIK ASKO, MERCI, THANK YOU, OBRIGADO, GRACIAS, si intinsese o panza pe jos pentru banii de la lume.
Si aici am avut prima intalnire cu problema care avea sa ne strice si ziua urmatoare: nu aveam cash. Noi nu umblam cu bani cash. Nu de fitze, ci pentru ca nu avem niciodata, pur si simplu, si de vreo cativa ani nici macar cardul nu il mai scoatem din portofel, ca platim tot cu telefonul. Ne-am uitat cum ii arunca altii monede pe panza, ne-am uitat unul la altul, si am plecat mai departe ca doi zgarciti, care nu eram, dar care asa aratam. Daca omul ala citeste vreodata articolul asta: nu eram zgarciti, eram din secolul 21, ceea ce in Tara Bascilor e uneori acelasi lucru cu a fi prost.
Dupa aia am facut baie in La Concha si aici raportez ca turist responsabil: apa nu e calda, dar e perfect decenta, mult mai buna decat ma asteptam pentru Atlantic in august, iar fundul apei e nisip curat pana departe, fara pietre, fara alge, fara surprize. Am stat pana s-a facut tarziu, printre pescarusi care se plimbau pe plaja cu aerul ala de proprietar care tolereaza chiriasii.
Seara a fost, si o spun in treacat pentru ca asa mi s-a cerut, ziua Martei. A facut 35 si sustine ca a facut 25, iar eu nu am de gand sa ma cert pe tema asta intr-o tara straina si fara martori. Am mancat la Tedone, un restaurant din Gros care lucreaza cu ingrediente organice si care are meniul in mare parte vegan si vegetarian, ceea ce in orasul pintxo-urilor de peste e o gaselnita de care ai nevoie daca esti doi si unul dintre voi e vegan. A fost o lumanare si a fost un tort. Atat va spun, ca restul nu e treaba voastra.
Ne-am intors pe jos prin oras, pe langa apa, la ora la care cerul de deasupra Urumei se face portocaliu si felinarele de pe pod se aprind unul cate unul, si undeva pe strazile din centru am dat peste o cladire pe care nu o cauta nimeni si care m-a oprit din mers. O cupola neagra, imensa, plantata fix in coltul a doua strazi, cu fatada dungata alb si caramiziu si cu trei ferestre uriase in arc de cerc luminate de jos. Teatro Bellas Artes. Construita in 1914 de un arhitect din oras, Ramon Cortazar, care a fost primul care a folosit beton armat in Tara Bascilor si care a facut cladirea asta ca sa fie sala de cinema, cu tavanul liber, fara stalpi, ca sa vezi ecranul de oriunde. A fost pe rand cinema, sediul corului Orfeon Donostiarra si sala de repetitii a orchestrei simfonice.
Iar acum e goala si e pe Lista Rosie a patrimoniului in pericol. In 2013 s-a facut un plan sa fie darimata, s-a strans lume care s-a opus, planul a stat, cladirea a ramas in picioare si nu face nimic. Sta acolo, luminata frumos noaptea, pe cel mai bun colt din cartier, si asteapta sa se hotarasca cineva. Mi s-a parut ciudat sa vad asta intr-un oras care isi vinde fiecare piatra la greutate, si mi s-a parut si mai ciudat cat de mult mi-a adus aminte de blocurile alea din Bucuresti pe care le stim toti, frumoase, centrale, goale, cu un aviz prins pe usa de nu se stie cand.
Si acum, cum am promis, partea la care inca imi revin. Ca sa mergem dimineata in oras si ca sa ne intoarcem seara la Lasarte, am luat trenul. Simplu, nu? Ei bine, in Gipuzkoa nu poti plati calatoria cu cardul si nu poti plati cu telefonul. In gara din Lasarte nu exista contactless. In autobuze nu exista contactless. Exista doua metode: cash, sau un card galben care se cheama Mugi si care costa 5 EUR doar ca sa il ai in mana, bani pe care nu ii recuperezi niciodata, si care se incarca numai in multipli de 5 EUR. Iar daca la sfarsitul vacantei iti raman 3 euro pe el, aia raman acolo pe vecie, ca suvenir.
Am verificat dupa aceea, ca nu imi venea sa cred, si e chiar mai frumos decat credeam. Da, exista reincarcare online, prin aplicatie sau prin site. Dar functioneaza doar pentru cardurile personalizate, alea facute pe numele tau, cu pasaport, telefon, cod postal si mail. Cardurile anonime, adica exact alea pe care le cumpara un turist, nu pot fi inscrise in sistem si deci nu pot fi incarcate online deloc. Si chiar daca ai card pe nume, reincarcarea nu e disponibila pe loc: daca o faci inainte de 23:00 iti apare a doua zi dimineata, si dupa aia trebuie sa te duci fizic sa o activezi intr-un autobuz, la un bancomat Kutxabank sau la un ghiseu, iar in autobuz trebuie sa te duci la sofer si sa ii spui ca ai o incarcare in asteptare, ca sa apese el ceva. In 2026. Intr-o regiune care are trenuri noi, autobuze electrice si un muzeu Guggenheim.
M-as oferi sa le modernizez eu sistemul, ca am facut chestii mai complicate in banca si in telecom, si sincer as face-o pe gratis numai ca sa nu mai vad omul ala de la ghiseu explicand pentru a saptea oara aceluiasi turist ca nu, nu merge telefonul. Dar probabil ca e mai complicat de atat si probabil ca e vina cuiva de acum 20 de ani. Asa e mereu.
Maine mergem la Pasaia, care e un sat cu o singura strada lipita de apa, la 10 kilometri est, unde a stat Victor Hugo si unde exista o barca micuta care te trece dintr-un mal in celalalt in doua minute. Va spun de pe acum, ca sa aveti si voi satisfactia: povestea cu banii cash nu s-a terminat aici.
Partea plictisitoare, dar utila
- 🔴 Transportul public in Gipuzkoa, cititi asta inainte sa veniti: nu se plateste cu cardul bancar si nu se plateste cu telefonul, nici in tren, nici in autobuz. Doar cash sau cardul Mugi. Cardul costa 5 EUR nereturnabili si se incarca doar in multipli de 5 EUR, maxim 100 EUR. Cardurile anonime nu se pot incarca online — reincarcarea prin aplicatie merge doar cu card personalizat, facut pe pasaport. Si chiar si atunci, la alti operatori decat autobuzul urban din Donostia, incarcarea apare a doua zi si trebuie activata fizic. Veniti cu bani cash de la aeroport.
- Lasarte-Oria spre Donostia: Euskotren linia E2, gara Lasarte-Oria pana la Donostia Amara. Amara e la doi pasi de Teatro Bellas Artes si de centru. Alternativa e sa conduceti pana la parcarea gratuita Igara si de acolo autobuzul 5, dar daca beti ceva seara, trenul e singura varianta.
- ☕ East Crema Coffee, Hernani Kalea 6 — cafea de specialitate serioasa, local mare, la 5 minute de Boulevard. Sambata si duminica deschide la 09:00. E singurul loc din oras la care ne-am intors de mai multe ori.
- 🍰 Tarta de queso. Cheesecake-ul basc s-a inventat aici. La Tarta de Don Enrique, in orasul vechi, 7 EUR felia (august 2026). Nu negociati cu voi insiva pe tema pretului, doar luati-o. Daca gasiti mai ieftin in alta parte, luati si de acolo, si spuneti-mi si mie.
- Plaja La Concha: apa nu e calda dar e complet ok in august, iar fundul e nisip curat pe distanta mare. Se poate intra fara papuci de plaja. E plaja de oras, deci e plina, dar e lunga si se imprastie lumea.
- 🌱 Pentru vegani in orasul pintxo-urilor de peste: Tedone, in Gros, ingrediente organice, meniu in mare parte vegan si vegetarian, dar cu peste si carne pentru celalalt din cuplu. Deschis 13:00–15:30 si 20:00–23:00, rezervari la +34 943 27 35 61. Se rezerva, mai ales in august.
- 🚴 Daca veniti la inceput de august: Clasica San Sebastian se alearga in prima sambata a lunii, cu start si sosire pe Boulevard. Se inchid strazi din centru toata ziua si sosirea e pe la mijlocul dupa-amiezii. Daca va intereseaza ciclismul, e gratis si e la doi pasi. Daca nu va intereseaza, macar sa stiti de ce nu puteti traversa.
- Muzeul San Telmo — 10:00–20:00, luni inchis. Noi nu am intrat in prima zi pentru ca aveam 13 zile la dispozitie. Nu faceti ca noi.
- Teatro Bellas Artes, coltul Prim cu Urbieta — nu se viziteaza, e goala si e pe lista patrimoniului in pericol. Dar noaptea e cea mai frumoasa cladire din cartier si e la 2 minute de gara Amara, deci o prindeti oricum in drum.
Urmeaza Pasaia: satul cu o singura strada, casa in care a stat Victor Hugo si care era inchisa, si barca de 2 minute pe care am ratat-o pentru ca nu aveam 1,90 EUR in buzunar.
