Lapurdi - orasul pe care l-am judecat dupa doua ore (16 august)

Va anuntam ieri, la finalul articolului, ca mi-am schimbat parerea despre Biarritz si ca mi-am schimbat-o destul de urat pentru orgoliul meu. Ei bine, uite cum s-a intamplat. Acum trei zile trecusem prin orasul asta cu mai putin de doua ore la dispozitie, cu o zi construita in jurul mutarii si nu in jurul orasului, si plecasem de acolo cu o concluzie pe care am si scris-o: frumos, scump, o vitrina. Ziua asta a fost ziua in care Biarritz mi-a explicat, foarte politicos, ca ma uitasem fix la partea care se vede din strada.

Intrarea in Biarritz, a doua oara. Prima data trecusem prin el cu doua ore la dispozitie si o geanta de 30 de kilograme.

Am facut dimineata check-out din casa din Hendaye, unde statusem trei nopti, si am mers cei vreo 30 de kilometri pana la Biarritz cu masinuta. (Da, tot cu ea. Nu, nu s-a imbunatatit nimic intre timp. Va povesteam ieri despre firma de la care am inchiriat-o si despre cei 1.200 de euro blocati pe card, deci stiti deja tot ce e de stiut.) De data asta veneam ca sa ramanem, nu ca sa trecem, si diferenta asta se simte de la prima strada: cand nu ai tren de prins si bagaj de carat, incepi sa te uiti in sus.

Prima oprire a fost, ca in fiecare zi de trei saptamani incoace, la cafea. Se cheama Lobita, are prajitor propriu si un ghiseu chiar in halele orasului, si e cea mai buna cafea din toata vacanta - o spun dupa 24 de zile in care am cautat cafea de specialitate in fiecare oras prin care am trecut, inclusiv in sate cu 2 magazine de paine si o farmacie. Ne-a placut atat de mult incat ne-am intors si a doua zi. Tineti minte halele alea, ca ne intoarcem la ele la finalul articolului si o sa fie alta poveste.

Fatadele albe de pe faleza, mostenite de la imparateasa Eugenia. Partea pe care o vede toata lumea si dupa care isi face parerea - inclusiv eu, acum trei zile.

Si daca te uiti in sus in centru, vezi exact ce vazusem si prima oara: cladiri albe si mari, cu balcoane de fier, cu acoperisuri de ardezie si cu terase in fata pe care nu se aseaza nimeni din intamplare. Biarritz a fost inventat pe la 1850 de imparateasa Eugenia, sotia lui Napoleon al treilea, care si-a facut aici resedinta de vara si dupa care a venit toata Europa cu bagajele (chiar si eu insumi). Se vede si azi in fiecare fatada. Problema mea de acum trei zile a fost ca m-am oprit exact aici, la fatade, si am zis „am inteles, e Sinaia cu ocean".

Port Vieux, golfuletul dintre stanci. Fara valuri, cu scari de coborare, atat de ascuns incat prima oara am trecut pe langa el fara sa il remarc.

Asa ca de data asta am mers pe jos in partea cealalta, spre sud, si acolo incepe alt oras. Port Vieux e o plaja mica de tot, un golfulet inchis intre stanci, cu nisip putin si cu apa in care nu intra niciun val - genul de loc in care lumea vine cu copii mici si cu prosop, nu cu placa. E lipita de centru, se coboara la ea pe niste scari, si e atat de bine ascunsa incat prima oara am trecut pe langa ea si nici nu am realizat.

Reflux la Port Vieux. Apa se retrage cateva zeci de metri si scoate la iveala platoul de stanca, cu balti verzi in scobituri.

Numai ca ce m-a prins nu a fost plaja. A fost ce era in dreapta ei. Era reflux, apa se retrasese cateva zeci de metri, si din ea iesise un platou intreg de stanca gaurita, cu balti verzi ramase in scobituri, cu alge maro pe margini si cu straturile alea de piatra care intra oblic in mare. Aceleasi dungi. Exact aceleasi dungi ca la Zumaia, unde le-am vazut de pe barca si exact aceleasi ca pe Corniche Basque, unde le-am vazut de pe faleza, de la doi metri de masina.

Aceleasi straturi oblice ca la Zumaia si cam ca pe toata coasta basca.

Si acum sa fim seriosi o secunda, pentru ca asta chiar e informatia zilei: aceeasi geologie pentru care se vand excursii cu barca in Spania se afla, la Biarritz, intre cazinou si o cofetarie. Nu trebuie sa conduci nicaieri, nu trebuie sa rezervi nimic, nu trebuie sa platesti pe nimeni. Cobori niste trepte din centrul unei statiuni de lux, te uiti in dreapta si ai in fata 50 de milioane de ani de sedimente. Toata coasta asta, de la Zumaia pana aici, e aceeasi bucata de scoarta rupta si ridicata oblic - doar ca in unele locuri s-a construit un ghiseu in fata ei si in altele nu.

Deasupra golfuletului, Villa Belza. Reperul dupa care m-am orientat toata ziua.

Deasupra golfuletului, cocotata pe stanca, e o cladire pe care nu o poti rata si pe care am fixat-o ca pe un reper toata ziua: Villa Belza. Un fel de castel ingust, cu un turn rotund lipit intr-o parte, cu acoperis ascutit de ardezie si cu ferestre inguste, construit pe la sfarsitul secolului 19 fix pe muchia dintre uscat si valuri. Arata ca si cum ar fi fost adusa cu macaraua dintr-o poveste si pusa acolo din greseala.

Villa Belza, de la sfarsitul secolului 19, pusa fix pe muchia dintre uscat si valuri. Casa de familie, apoi cabaret rusesc, apoi ruina dupa un incendiu, acum apartamente.

(Si va spun cinstit ce am gandit cand am vazut-o prima data, ca oricum se vede pe fata mea: „aia e o casa de vampir". Nu e. Am citit dupa aia ca a fost pe rand casa unei familii, cabaret rusesc in perioada interbelica, ruina dupa un incendiu, si acum apartamente. Ceea ce e, recunosc, o cariera mai interesanta decat a mea.)

Pasarela spre Rocher de la Vierge: metal, ingusta, din 1887, atribuita atelierelor lui Eiffel. Se merge in sir indian, cu vantul in fata.

De acolo se merge mai departe pe faleza si se ajunge la chestia pentru care oamenii vin de fapt in Biarritz si despre care eu, acum trei zile, am scris o singura propozitie in caseta practica: Rocher de la Vierge. E o stanca desprinsa de tarm, in mijlocul apei, si la ea se ajunge pe o pasarela ingusta de metal, suspendata deasupra oceanului, pe care mergi in sir indian cu vantul in fata. Pasarela e din 1887 si e atribuita atelierelor lui Gustave Eiffel, adica exact omul cu turnul.

Si aici, va rog sa observati, seria isi inchide singura un cerc pe care nu il planificasem: am inceput vacanta asta cu un articol despre podul pe care nu poti sa mergi, ala din Bizkaia care te trece peste rau cu o gondola atarnata de cabluri, si acum sunt pe un pod pe care mergi pe jos, deasupra Atlanticului, ca sa ajungi pe o stanca pe care nu locuieste nimeni. Doua poduri basce la trei saptamani distanta, amandoua facute de ingineri care aveau clar prea mult timp liber si prea mult fier.

Platoul de piatra care iese in consola deasupra apei ca o masa prost asezata. Apa e verde-turcoaz si limpede pana la fund.

Pe stanca propriu-zisa nu e nimic de facut, si asta e partea buna. Te plimbi 100 de metri, te uiti in jos la apa care e verde-turcoaz si limpede pana la fund, te uiti la platoul de piatra care iese in consola deasupra marii ca o masa prost asezata, si atat. Nu e muzeu, nu e bilet, nu e magazin de suveniruri in varf. E o stanca cu balustrada.

Cea mai buna poza a zilei, fara niciun merit personal. Cineva a carat statuia asta in varful stancii in 1860, fara macara, ca sa iasa un scaun cu vedere pentru pescarusi.

In varf e o statuie alba a Fecioarei cu pruncul, care da si numele locului, pusa acolo pe la 1860 dupa ce niste marinari ar fi scapat dintr-o furtuna. Bine, ei au pus-o acolo fara pescarus. Ala a venit dupa. Cu spatele la ocean si cu aerul ala de functionar care e acolo de dinaintea ta si o sa fie si dupa. La cum a luat pozitia aia, nu-l vad bine pe prunc. L-ar fi ajutat si pe el o gluga.

De pe stanca, cu spatele la ocean, se vede tot arcul: Grande Plage, faleza alba si farul din capat. De aici Biarritz nu mai arata a vitrina.

De pe stanca, intors cu spatele la ocean, vezi orasul cum nu il vezi de nicaieri altundeva, si asta e momentul in care mi-am schimbat efectiv parerea. Se vede tot arcul: stancile din fata, apoi golful, apoi Grande Plage intinsa pe vreun kilometru, apoi cladirile albe pe faleza si farul alb in capat. Iar de aici, de la 200 de metri distanta si de la nivelul apei, Biarritz nu mai arata a vitrina. Arata a oras care s-a agatat de o coasta imposibila, cu stanci care ii ies prin mijloc, si care si-a construit hotelurile intre ele pentru ca nu avea unde altundeva.

Parerea Martei despre toata treaba asta, exprimata mai concis decat a mea. Nu o traduc.

(Marta dupa a 200-a inghetata, pregatindu-si papilele pentru urmatoarea.)

Cote des Basques, plaja lunga de sub faleze. Aici s-a facut primul surf din Europa continentala, prin anii '50.

In partea cealalta, spre sud, se deschide Cote des Basques, care e plaja lunga de sub faleze si care e locul unde s-a facut primul surf din Europa continentala, prin anii '50. De aici se vede pana departe: nisip, apoi faleza galbena taiata drept, apoi iar nisip, si in zare muntii care coboara spre Spania.

Spre sud, pana in zare: nisip, faleza galbena taiata drept, iar nisip, si muntii care coboara spre Spania.

Ne-am intors prin centru si am trecut pe langa biserica Sainte-Eugenie, aia mare de piatra gri cu doua turnuri ascutite, pe care v-am descris-o deja. Mai zic doar atat: e neogotica, e din 1898-1903, si e a doua oara cand trec pe langa ea si a doua oara cand nu intru. La un moment dat o sa scriu un articol numai cu locurile pe langa care am trecut si nu am intrat. Poate intra altii si imi povestesc si mie.

Biserica Sainte-Eugenie, neogotica, 1898-1903.

Si fiindca tot am ajuns la capitolul „ce am facut prost", va datorez si actualizarea de parcare a zilei, ca firul asta a devenit un serial. Va povesteam ieri ca am incetat sa mai platesc parcarea si ca m-am documentat dupa aia si am aflat ca e o idee proasta, pentru ca in Franta amenda ajunge la tine prin firma de inchirieri, cu comision de dosar pe deasupra. Ei bine, in Biarritz am mers pe principiul la bal sau la spital: am lasat masina pe strada, intr-un loc cu limita de 30 de minute, si am plecat. Am luat-o de acolo dupa aproape 30 de ore. Adica am depasit limita de vreo saizeci de ori. Nu am platit nimic, nu am gasit nimic sub stergator, dar o sa aflu peste trei luni daca am avut noroc sau nu. Sigur, intre timp inchid eu cardul ala cu care am inchiriat masina, ca sa limitez pagubele.

Bar Jean, dupa. Farfuriile cu numele barului scris de jur imprejur si servetelele cu fotografii vechi. Cand erau pline nu m-am gandit nicio secunda la blog.

Seara am ajuns la Bar Jean, care e o institutie locala de langa hale, cu terasa pe strada, cu fete de masa rosii, cu farfurii pe care scrie numele barului de jur imprejur si cu servetele pe care sunt tiparite fotografii vechi alb-negru. Nu e restaurant frantuzesc, e o taverna spaniola aterizata in Franta, ceea ce dupa trei saptamani in Spania ne-a picat foarte bine. Nu aveam rezervare, nu ne-a trebuit, si am prins o masa afara exact la ora la care soarele scazuse suficient cat sa fie placut si inca nu apusese.

Si aici va dau verdictul mesei, cu note, ca sa fie clar: friptura, 6 din 10. Cartofii prajiti, 10 din 10. Friptura a fost, ca sa fiu sincer pana la capat, chiar slaba. Adica grasa, plina de grasimi. Cartofii au fost exceptionali. Iar Marta, care e vegana si care in Franta are cam tot atatea sanse ca porcul de Craciun, a comandat patatas bravas. Deci daca faceti socoteala, masa noastra la Bar Jean a fost, in proportie de doua treimi, cartofi. Piure nu aveau.

Pe drumul spre toaleta. Trei saptamani l-am urmarit si nu am ajuns niciodata la el, iar acum e aici, inramat, in alta tara. Cel mai aproape am fost de Gaztelugatxe pe hartie.

Si acum lucrul care m-a dat pe spate in seara aia si care e, de departe, cel mai bun moment al zilei. M-am ridicat de la masa si m-am dus spre toaleta, care in localurile astea vechi inseamna un culoar ingust cu poze pe pereti. Si pe culoarul ala, inramat frumos, era un afis vechi de calatorie pe care scria, cu litere mari si portocalii, San Juan de Gaztelugatxe. Cu insula desenata, cu scara aia in serpentine care urca pe spinarea stancii, cu schitul in varf si cu marea de jur imprejur.

Adica exact locul pe care l-am urmarit trei saptamani si in care nu am ajuns niciodata, pentru ca accesul e gratuit dar se face pe baza de bilet rezervat online, iar pentru iulie si august totul era epuizat de saptamani intregi. L-am vazut o singura data, de departe, din ceata, de la Cabo Matxitxako - mic si in profil. Atat.

Deci hai sa recapitulam unde am ajuns cu statistica personala: pesterile de la Altamira, copie, ca originalul nu se poate. Gaztelugatxe, de la 6 kilometri distanta, cu tichetele epuizate. Crama de txakoli, inchisa, cu program propriu. Frizeriile din Portugalete, toate deschise, toate goale, niciuna dispusa sa ma tunda. Iar acum, in alta tara, la vreo 130 de kilometri de stanca aia, il gasesc pe peretele de la toaleta unui bar. Cel mai aproape am fost de Gaztelugatxe pe drumul spre toaleta, in Franta, pe hartie, inramat. Am facut poza. Evident ca am facut poza.

Sase plaje intr-un oras care se face pe jos in doua ore. Eu vazusem una si scrisesem despre tot orasul.

Langa el mai era unul, tot vechi, tot inramat, pe care erau scrise una sub alta plajele orasului: MIRAMAR, GRANDE PLAGE, PORT-VIEUX, COTE DES BASQUES, MARBELLA, MILADY. Sase. Sase plaje intr-un oras de 25.000 de locuitori care se face pe jos in doua ore. Acum trei zile vazusem una singura - cea mare, cea cu umbrele si cu cazinou pe nisip - si imi facusem parerea despre tot orasul dupa ea. Afisul ala, atarnat pe drumul spre toaleta, imi spunea foarte calm ca scrisesem despre un oras dupa ce vazusem o sesime din el.

Maison Arosteguy, bacanie fina din 1875. Window-shopping pe intuneric, cea mai ieftina forma de lux.

Dupa masa am mai umblat prin oras pe intuneric, si aici Biarritz a castigat definitiv. Am trecut pe langa Grande Epicerie de Biarritz - Maison Arosteguy, o bacanie fina din 1875 care noaptea are vitrinele luminate ca un acvariu, plina de conserve scumpe si de sticle pe care nu le pot pronunta. Aceeasi hala in care am baut dimineata cafea de specialitate si am mancat un sandwich de o calitate reprobabila. Eu i-as fi zis piata de-a dreptul. Daca venea din franceza.

Halele din 1885, inchise si luminate. Pe treptele din fata statea lumea - adolescenti, parinti cu copii, batrani. Fara consumatie, fara nimic de cumparat. Aia nu e vitrina, aia e oras.

Si ultima imagine a zilei, care e si motivul pentru care mi-am schimbat parerea de tot. Ne-am intors la halele de la care incepusem dimineata, numai ca acum erau inchise si luminate: cladire de caramida din 1885, cu arcada mare si cu grilaj tras. Iar in fata lor, pe trepte si pe bancile din piateta, statea lumea. Nu turisti cu aparate. Oameni. Adolescenti pe trepte, parinti cu copii care alergau prin piata, batrani pe banci, toti seara tarziu, in fata unei piete de legume inchise. Fara terasa, fara consumatie, fara nimic de cumparat. Statea lumea pe jos in fata unei hale, pentru ca era racoare si pentru ca acolo se sta.

Aia nu e o vitrina. Aia e un oras. Iar eu il condamnasem dupa doua ore petrecute pe faleza, ceea ce e cam ca si cum ai judeca Bucurestiul dupa 40 de minute in Gara de Nord.

Maine plecam din Biarritz spre Bayonne, dar nu direct: intai o luam spre nord, la plajele din Anglet, care se pare ca sunt alta poveste, si pe drum am de bifat un stadion la care se intampla ceva. Va spun maine ce.

Partea plictisitoare, dar utila

• 🌊 Rocher de la Vierge e gratuit si e cea mai buna jumatate de ora din Biarritz. Se ajunge pe o pasarela de metal din 1887, atribuita atelierelor lui Eiffel. Pe vant puternic sau la furtuna se inchide - e o pasarela ingusta deasupra oceanului, nu o promenada.
• 🪨 Veniti la reflux, nu la flux. Toata partea buna - platoul de stanca, baltile, straturile oblice de la Port Vieux - se vede doar cand apa s-a retras. La flux e apa si atat. Verificati tabelul mareelor pentru ziua respectiva; diferenta dintre cele doua vizite e enorma si nu costa nimic.
• 💶 Geologia care in Spania se plateste, aici e pe gratis. La Zumaia flysch-ul se vede cu barca, ~15 EUR de persoana. La Biarritz aceleasi straturi ies din apa in mijlocul orasului, la 100 de metri de cazinou. Daca ati vazut unul, nu mai platiti pentru celalalt.
• 🏖️ Biarritz are 6 plaje, nu una. Miramar, Grande Plage, Port-Vieux, Cote des Basques, Marbella, Milady. Grande Plage e cea mare, cu valuri si cu toata lumea. Port Vieux e golfuletul mic fara valuri, bun cu copii. Cote des Basques e cea lunga de sub faleze, unde se face surf de prin anii '50. Nu va faceti parerea despre oras dupa prima.
• ⏱️ Doua ore in Biarritz nu ajung - o scrisesem si acum trei zile, dar acum stiu si de ce: in doua ore prinzi exact faleza si cazinoul, adica partea care seamana cel mai putin cu orasul. Alocati o zi.
• ☕ Lobita, la ghiseul din hale, are prajitor propriu si e cea mai buna cafea de specialitate din toata calatoria noastra - 24 de zile, Spania si Franta la un loc. Ne-am intors si a doua zi. Programul e de dimineata pana la pranz, deci nu o lasati pe dupa-amiaza.
• 🍽️ Bar Jean, langa hale, e taverna spaniola din Biarritz. Am mers fara rezervare seara si am prins masa afara fara sa asteptam. Verdictul nostru, august 2026: friptura 6/10 (chiar slaba), cartofii prajiti 10/10. Pentru vegani exista patatas bravas, dar cam pe acolo se termina lista - e o taverna de carne si de peste.
• 🌙 Halele merita si seara, nu doar dimineata. Cladirea din 1885 e luminata, e inchisa, si piateta din fata se umple de localnici care stau pur si simplu pe trepte. E cel mai onest loc din oras si nu costa nimic.
• 🛍️ Maison Arosteguy, bacanie fina din 1875, are cea mai frumoasa vitrina de noapte din centru. Se poate admira integral de pe trotuar, gratuit.
• 🅿️ Parcarea, si aici va rog sa faceti fix pe dos decat mine. Am lasat masina pe strada intr-un loc cu limita de 30 de minute si am ridicat-o dupa aproape 30 de ore, fara sa platesc nimic. Nu am patit nimic pe loc - dar, cum scriam si ieri, in Franta amenda vine prin firma de inchirieri, cu cateva luni intarziere si cu un comision de dosar de 15-60 de euro pe deasupra. Deci nu e gratis, e doar amanat. Hotelurile din centru au parcare proprie, in jur de 25 EUR/noapte, si se rezerva separat.

Urmeaza: plajele din Anglet si un stadion cu antrenament pe gazon.