Lapurdi - doua orase cu acelasi numar pe tricou (17 august)
Va spuneam ieri, la finalul articolului, ca urmeaza plajele din Anglet si un stadion la care se intampla ceva pe gazon. S-au intamplat amandoua, au fost amandoua bune, si totusi ziua nu a fost despre niciuna dintre ele. Ziua de 17 august a fost ziua in care mi-a picat fisa ca ma plimb de trei saptamani printr-o tara care are un singur sport si ca sportul ala nu e fotbal. Mi-a spus-o o propozitie scrisa pe muchia unei tejghele de cafea si apoi mi-a repetat-o in trei orase diferite, din ce in ce mai tare, pana am inteles.
Dimineata am facut ultima cafea la Biarritz, tot la ghiseul ala din hale despre care va spuneam ieri ca are cea mai buna cafea din toata vacanta. (Da, ne-am dus a doua zi la rand in acelasi loc, ca doi oameni fara imaginatie. Nu regret nimic.) Si abia acum, cu ceasca in mana si fara graba, am citit ce scria de-a lungul tejghelei, cu litere albe pe lemn negru: "Le rugby ce n'est pas un caprice. Ca vous coule dans les veines et ca colle au terroir. On a raison de dire que c'est une maniere d'etre. Je n'ai aucun souvenir de victoires ou de defaites, seulement celui d'avoir ete heureux." Adica, pe romaneste: rugby-ul nu e un moft, iti curge prin vene si se lipeste de pamantul locului, si nu-mi amintesc nici victorii, nici infrangeri, doar ca am fost fericit. Am citit-o, am zis "frumos" si am plecat. Peste noua ore aveam sa ma intorc la ea.
Prima oprire a fost la Anglet, care e comuna dintre Biarritz si Bayonne si pe care harta o trece ca pe un fel de spatiu gol intre doua nume importante. Nu e gol deloc: are 11 plaje pe vreo 4 kilometri si jumatate de coasta, una dupa alta, despartite de diguri de piatra neagra bagate in ocean ca niste degete. Intr-adevar, plaja extraordinara. pentru surferi, cel putin. Noi doar am aruncat un ochi stanga, unu dreapta (sa nu ne luam amenda de parcare) si am apreciat ca intr-o zi cu soare chiar s-ar fi putut intampla lucruri frumoase acolo. Pana atunci surferii cu apa, alergatorii cu asfaltul de langa. (Niciodata nu am inteles de ce ai alerga pe asfaltul de langa plaja, cand ai nisip. Mai greu, dar nu de asta te-ai dat jos din pat?)
Aia din poza de mai jos nu sunt muste, sunt surferi. Fiecare dupa norocul si indemanarea lui, apar in poza sau sunt sub apa. Diferenta intre Champions League si retrogradare e mica in cazul asta.
Partea in care am stat se cheama Chambre d'Amour, care in traducere directa suna a nume de motel de pe centura, dar are in spate o poveste mult mai trista decat sugereaza numele. Legenda spune ca doi tineri, Saubade si Laorens (dupa nume i-as da dreptate lui Mandu cu parerea lui despre francezi), se ascundeau intr-o grota de sub faleza ca sa fie impreuna, ca intr-o zi au adormit acolo si nu au auzit mareea urcand, si ca marea i-a inchis inauntru. Povestea a fost scrisa si publicata prin 1817 si de atunci grota se cheama asa. Cu alte cuvinte, francezii au luat un accident de maree si i-au facut marketing turistic. Mai ales ca ei sunt fierti pe tot ce inseamna amor.
Ce m-a surprins la Anglet nu a fost nisipul, ci unde alege lumea sa stea. Pe plaja era loc berechet. Cu toate astea, jumatate din oameni erau cocotati pe blocurile de piatra ale digului si pe zidul de beton al promenadei, cu prosop, cu geanta frigorifica, cu copil, cu tot. La noi, daca ai plaja libera si te asezi pe stanci, esti fie pescar, fie ai o problema. Aici e o alegere de bun-simt: pe piatra nu-ti intra nisipul in mancare, ai spatele rezemat si vezi valurile de sus. Mi-a luat vreo 20 de minute sa inteleg ca au dreptate si inca vreo 10 sa recunosc.
Cat despre parcare, si stiu ca deja va uitati la mine cu subinteles: e o parcare langa plaja, la 1,20 euro ora, cu aparat si cu tot ce trebuie. Am facut-o romaneste, am zis ca stau putin. Am stat vreo trei sferturi de ora, ceea ce inseamna ca datoria mea catre orasul Anglet este de aproximativ 90 de centi. Sa ma sune ei. Dar sa-si ia bilet de ordine.
Verdictul meu, si stiu ca o sa supar pe cineva: Anglet e cea mai frumoasa plaja din toata calatoria asta. Nu cea mai spectaculoasa, aia ramane La Concha din San Sebastian cu golful ei perfect, si nici cea mai dramatica, aia e Cote des Basques de sub falezele Biarritzului. Dar e cea mai plaja dintre toate. E lunga, e larga, are valuri adevarate, are oameni care fac surf fara sa se dea in spectacol, si nu are absolut nimic de vandut. Nu e nici cazinou, nici faleza cu palate albe, nici bulevard cu magazine. E nisip, apa si atat, adica exact ce cauti la o plaja si exact ce nu gasesti in orasele care traiesc din plaje. Bine, si niste restaurante pe faleza, daca insisti sa bagi o omelette de fromage si sa razi de surferii care se fac pilaf cu fromage.
De la Anglet ne-am intors 3 kilometri inapoi in Biarritz, pentru ca mai aveam ceva de bifat. Va stiu curiosi si va spun direct: al treilea stadion al calatoriei. Primul a fost El Sardinero la Santander, gol si inchis, al doilea San Mames la Bilbao, si ala tot inchis, iar al treilea e Parc des Sports d'Aguilera, casa echipei Biarritz Olympique. Am ajuns acolo cu asteptarile jos de tot, adica ma pregatisem sa fac aceeasi poza ca de doua ori inainte, cu o poarta incuiata si cu o placa pe zid, si sa plec. Placa era acolo, alba, cu logo-ul BO pe ea, exact cum ma asteptam.
Numai ca de data asta nu era incuiat nimic. Se intra pur si simplu, ca intr-un parc, pentru ca ala chiar e un parc: terenuri de antrenament cu gazon sintetic, pista de atletism rosie, o hala, niste tribune, si undeva in mijloc stadionul mare. Nu am dat niciun ban, nu m-a intrebat nimeni nimic, nu era niciun ghiseu la care sa fi putut sa dau banii chiar daca voiam. Am intrat pe langa un gard, m-am oprit langa o balustrada si m-am uitat.
Si pe gazonul mare erau vreo 30 de oameni in vestoane rosii, portocalii si galbene, care faceau exact genul de munca pe care nu o vezi niciodata la televizor: se taraiau pe genunchi, se ridicau, cadeau, se ridicau iar, cu doi-trei antrenori in jur care nu tipau la nimeni. In tribuna, sub o pancarta pe care scria "club de supporters", erau doi oameni. Doi. La un antrenament de pre-sezon al unei echipe care a fost de 5 ori campioana Frantei, in 1935, 1939, 2002, 2005 si 2006, si care acum joaca in Pro D2, adica in liga a doua. Am stat acolo vreo 20 de minute si a fost, fara nicio exagerare, cel mai linistit lucru pe care l-am facut in toata vacanta.
Merita spus si de ce e Biarritz Olympique in liga a doua, pentru ca e o poveste care spune mult despre locul asta. Clubul a fost, la mijlocul anilor 2000, una dintre cele mai bune echipe din Europa, cu trei titluri in cinci ani si cu doua finale de Cupa Europei jucate si pierdute, in 2006 cu Munster si in 2010 cu Toulouse. Apoi banii s-au dus in alta parte, in orase mai mari, si un club dintr-un oras de 25.000 de locuitori nu mai poate tine pasul cu unul din Toulouse sau din Paris. Asta e. Si totusi stadionul ala are peste 13.000 de locuri intr-un oras de 25.000 de oameni, ceea ce, daca faceti raportul, inseamna ca aici jumatate din oras incape la meci. La noi ar fi ca si cum Voluntari-ul ar avea un stadion pentru 20.000. (Nu are. Are mall.)
De la Aguilera pana la Bayonne sunt 8 kilometri si vreun sfert de ora de mers, si asta e ultima mutare cu masina inainte de drumul lung de maine. Cazarea e la nord-est de centrul vechi, pe o strada care se cheama Avenue Jean Rostand, si tin sa va spun de ce conteaza asta peste doua paragrafe, ca sa nu credeti ca insir nume degeaba.
Si acum, capitolul care a devenit intre timp firul rosu al vacantei asteia, adica parcarea. Hotelul are parcare proprie la 10 euro pe noapte. Nu am folosit-o, pentru ca am gasit loc pe strada, gratis, fix in fata intrarii. Zici ca ma astepta. Am parcat, am coborat, m-am uitat in jur ca omul care se asteapta sa apara cineva si sa ii spuna ca nu se poate, si nu a aparut nimeni. Acum, ca sa fiu corect cu voi si nu doar cu mine: in Bayonne, pe strada, se plateste de la 9 la 12 si de la 14 la 18, de luni pana sambata, iar intre 12 si 14 si dupa 18 e liber. Eu am ajuns exact in fereastra de pranz. Deci nu am gasit un loc gratuit, am gasit un loc care era gratuit in momentul ala si pe care l-am tinut ocupat si dupa. Diferenta e importanta juridic si complet irelevanta emotional, pentru ca in capul meu eu am castigat inca o data, si asta m-a incurajat sa nu rezerv parcare platita nici la Bordeaux. Rezultatul il aflam maine, si va promit ca vi-l spun oricare ar fi.
Bayonne e prima capitala adevarata pe care o vad in partea franceza. Saint-Jean-de-Luz e o statiune, Biarritz e o vitrina, Hendaye e o gara cu plaja, Saint-Jean-Pied-de-Port e un sat cu turnicheti. Bayonne e oras: are catedrala, are rauri, are cartiere cu nume si cu caracter diferit, are universitate, are hale, are trafic. Si are, pe langa toate, cel mai frumos lucru pe care l-am vazut in ziua aia, care e claustrul catedralei. E unul dintre cele mai mari din Franta, e din secolele 14-16, si e o curte de iarba inconjurata de arcade gotice in care poti sa stai pe o banca fara sa te grabeasca nimeni. Intrarea e libera si nu am platit nimic. Am intrat, de fapt, doar ca sa il salutam, si am iesit dupa un sfert de ora fara sa ne fi propus asta.
Catedrala Sainte-Marie a fost inceputa pe la 1213, cand Bayonne era etapa mare pe drumul spre Santiago, si e in patrimoniul UNESCO din 1998 tocmai pe linia aia, a drumurilor Sfantului Iacob. Are doua turnuri cu sageti gotice care par sa fie de aceeasi varsta cu restul si nu sunt: sagetile s-au terminat abia in secolul 19, adica la vreo 600 de ani dupa ce s-a pus prima piatra. Si se vede, pentru ca unul dintre turnuri e curat, blond, de piatra spalata, iar celalalt e gri-inchis, patat, exact culoarea pe care o are o cladire care nu a mai fost curatata de mult. Doua turnuri gemene, doua nuante complet diferite. Cine face poza de la unghiul gresit pleaca acasa convins ca e o catedrala din doua bucati, ceea ce, daca stau sa ma gandesc, cam este.
Inauntru e inalt, ingust si intunecat, cu vitralii vechi in fund si cu genul ala de ecou care te face sa vorbesti mai incet chiar daca nu crezi in nimic. Am stat vreo 10 minute. Marta a stat mai mult, pentru ca ea intra in toate bisericile din drum si le compara intre ele, si dupa 25 de zile are un clasament pe care il tine minte mai bine decat mine. (Nu vi-l dau. E al ei.)
Afara, la 200 de metri, e Chateau-Vieux, o fortareata medievala din Grand Bayonne pe care a modernizat-o Vauban pe la 1680, cand a fortificat tot orasul. E masiv, are turnuri rotunde si ziduri de vreo trei metri grosime, si in fata lui, lipit de zid, e un skate park. Copii cu trotinete pe niste rampe de beton, si in spatele lor 800 de ani de arhitectura militara. Nu e nimic gresit in asta, ba dimpotriva, dar e genul de imagine pe care in Romania am comenta-o o luna intr-un grup de Facebook.
Si acum, promisiunea de acum cateva paragrafe. In mijlocul orasului, prinsa in trotuar la baza unui copac, e o placa de metal cu un vers scris pe ea: "Bayonne ! Noble ville aux epaules de pierres ! Tes bras sont en gazon... pour qu'on y soit heureux !" Bayonne, oras nobil cu umeri de piatra, bratele tale sunt din iarba, ca sa fim fericiti aici. E semnat Rosemonde Gerard, 1910. Rosemonde Gerard era poeta si era sotia lui Edmond Rostand, ala cu Cyrano, care si-a construit casa la 20 de kilometri de aici, la Cambo-les-Bains. Iar fiul lor s-a numit Jean Rostand, biolog, si e omul dupa care se cheama strada pe care dorm eu in noaptea asta. Adica am dormit pe strada fiului femeii al carei vers e batut in trotuar la 15 minute de mers pe jos. Nu am cautat asta, s-a nimerit, si mi-a placut atat de mult incat v-am tinut in suspans cu ea.
Bayonne are doua rauri, si asta ii explica toata forma. Nive-ul, care e mic si vine dinspre munti, se varsa in Adour, care e mare si merge la ocean, si orasul vechi e taiat exact de intersectia lor: Grand Bayonne pe o parte, Petit Bayonne pe alta, si peste Adour, pe malul de nord, cartierul Saint-Esprit cu citadela lui Vauban stand pe deal si uitandu-se in jos la tot. Am mers pe chei pana la varful de pamant unde se intalnesc apele, unde era o slepa acostata si vreo cinci oameni la pescuit, si de acolo se vede tot orasul dintr-o singura intoarcere de cap. E gratis si nu scrie nicaieri ca ar trebui sa mergeti acolo.
Pe drumul inapoi spre centru am ridicat ochii la o cladire si am vazut un extraterestru din placi de mozaic lipit pe zid, langa un steag basc facut din aceleasi placi. Daca ati fost vreodata in Paris si v-ati uitat in sus, stiti deja despre ce vorbesc: e Invader, un artist francez anonim care de prin 1998 lipeste pe cladiri figurine din jocul Space Invaders, alea cu care ne-am pierdut copilaria pe calculatoare care aveau mai putina memorie decat are azi o telecomanda. Are peste 85 de orase invadate in lume. La Bayonne a venit in noiembrie 2024 si a lasat 20 de bucati in doua nopti, plus altele la Biarritz si la Anglet in aceleasi doua nopti.
Ce mi-a placut e ca aici nu si-a lipit extraterestrii oricum. Ala pe care l-am vazut eu are, alaturi, ikurrina, adica steagul basc, facut cu aceleasi patratele. Adica un tip din Paris a venit intr-un oras basc si a avut bunul-simt sa vorbeasca limba locului. Exista si o aplicatie cu care se pot scana, un fel de Pokemon Go pentru oameni care se uita in sus, si exista si o firma care iti vinde cu 15 euro un traseu de 4 kilometri prin oras ca sa le gasesti pe toate 20. Eu am gasit doua, pe gratis si din greseala, si va spun sincer ca am fost mai mandru decat merita.
Si acum ajungem la partea pentru care exista articolul asta. Pe o strada din Grand Bayonne era un stand cu tablouri pictate de mana, si pe stand erau doua panouri mari care mi-au taiat respiratia intr-un fel pe care nu il pot explica rational. Unul scria "RUGBY TOP 14 CLASSEMENT", celalalt "RUGBY PRO D2 CLASSEMENT". Sunt clasamentele celor doua ligi de rugby din Franta, pictate manual, cu cate un magnet pentru fiecare echipa, magneti pe care ii muti tu cu mana dupa fiecare etapa. Pe biletul scris de mana langa ele: tablou cu 14 magneti sau tablou cu 16 magneti, rama la alegerea clientului, 75 de euro. Sezonul pictat pe ele era deja 2026/2027, cu datele finalelor scrise in coltul din stanga, pe iunie anul viitor.
Va rog sa apreciati ca eu am facut poza asta desi pe stand era o placuta scrisa cu carioca rosie pe care scria, in doua limbi si cu semnul exclamarii, "NO FOTO ! NO FILM ! MERCI". Am vazut-o. Am vazut-o dupa a treia poza. In apararea mea: nu m-a vazut omul, nici eu pe el, deci cred ca suntem chit. Imi cer oricum scuze fata de domnul Pillot, care isi semneaza lucrarile cu numele, si il asigur ca daca voi cumpara vreodata un tablou cu clasamentul din Pro D2 il voi cumpara de la el, iar daca nu, macar i-am facut reclama intr-o limba pe care nu o vorbeste nimeni pe strada aia.
Dar lucrul care m-a dat pe spate a fost altul, si l-am inteles abia cand m-am uitat la tablourile mai mici de langa panouri. Sunt niste picturi naive cu doi barbati vazuti din spate, chelii amandoi, imbracati in tricourile a doua echipe, si pe spatele fiecarui tricou e un numar mare. Aviron Bayonnais are 64. Stade Toulousain are 31. USAP, adica Perpignan, are 66. Nu sunt scoruri. Sunt numerele de departament. 64 e Pirineii Atlantici, 31 e Haute-Garonne, 66 e Pirineii Orientali. Tot clasamentul de pe panoul cel mare e la fel: Montauban 82, Nevers 58, Agen 47, Brive 19, Aurillac 15, Dax 40, Narbonne 11, Grenoble 38, Oyonnax 01, Nisa 06. Adica intreaga liga a doua de rugby din Franta e, de fapt, o harta administrativa a tarii, iar oamenii se identifica intre ei prin numarul de pe placuta de inmatriculare.
Si acum vine partea care m-a lasat cu gura cascata de-a binelea. Aviron Bayonnais e 64. Biarritz Olympique, al carui antrenament il vazusem cu doua ore inainte, la 8 kilometri distanta, e tot 64. Acelasi numar, acelasi departament, doua orase care se uita unul la altul peste o comuna cu 11 plaje, si care se detesta in cel mai frumos mod posibil de vreo suta de ani. Unul e in prima liga, celalalt in a doua. Iar tipul care picteaza tablourile trebuie sa puna acelasi numar pe doua panouri diferite, ca sa nu supere pe nimeni. Daca asta nu e o tara care are un singur sport, atunci nu stiu ce e.
Cateva strazi mai incolo, in Petit Bayonne, era un magazin care se cheama "Les 7 provinces basques" si care are pe firma, ca logo, "4+3". Patru provincii in Spania, trei in Franta, sapte la un loc, care in basca se cheama Zazpiak Bat, cele sapte sunt una. Si am stat in fata vitrinei ca un idiot fericit, pentru ca abia acolo mi-am dat seama ce am facut in ultimele trei saptamani fara sa imi propun. Fiecare articol din seria asta poarta in titlu numele unei provincii. Bizkaia. Gipuzkoa. Araba. Lapurdi. Nafarroa Beherea. Cinci din sapte, bifate pe rand, fara sa fi avut vreodata planul asta. Imi lipsesc Nafarroa, adica Navarra cea mare cu Pamplona, si Zuberoa, care e cea mai mica si cea mai goala. Doua provincii pe care nu le-am calcat. Va las sa ghiciti ce mi-a intrat in cap in secunda aia si ce am inceput sa caut pe telefon 5 minute mai tarziu.
Pauza de bere pe malul Nive-ului, la o masa de unde se vedea apa. Am luat o Bob's Beer Blonde, 4,5 grade, care e facuta la Hasparren, la 25 de kilometri de aici, si care e una dintre primele beri artizanale din Tara Bascilor franceza. Pe eticheta scrie "Etxeko Pays Basque", adica "de-al casei", si dedesubt, cu litere mai mici, scrie "British Golden Ale". Pentru ca omul care a pornit beraria asta in 2006 este un englez pe nume Robin Worboys, care s-a mutat aici cu familia si a inceput sa faca bere englezeasca pe care bascii o beau azi ca pe o bere basca. Am mai zis-o si o repet: nimic din tara asta nu e cum pare, si toata lumea e de undeva.
Si aici trebuie sa va spun ceva ce nu era in plan. Marta, probabil tot in directia aia vegana, a prins drag de berile astora artizanale si le tot incearca, una dupa alta, oras dupa oras. Iar eu, ca sotul intelegator care sunt, incerc sa ma inteleg cu ea. La inceput e usor. Dupa aia devine mai dificil. Va las pe voi sa va imaginati unde se termina ziua in care doi oameni degusta conceptual bere basca de la pranz.
La capitolul mancare, in schimb, ziua a fost ce a fost si in ultimele 25. Cartofi, o salata si o inghetata, adica exact acelasi meniu pe care il tot scriu aici de trei saptamani si care in Franta nu s-a imbunatatit cu absolut nimic fata de Spania - va reamintesc ca in primele articole scrisesem, cu incredere, ca in Franta o sa fie mai simplu pentru vegani. Nu e. E fix la fel de complicat, doar ca in alta limba. Voia noodles, si era un japonez chiar acolo, dar inchideau. Am plecat de la usa lui cu banuiala, pe care nu o pot demonstra, ca nici aia nu stiau sa gateasca numai zarzavaturi.
Seara am iesit din nou, si atunci am inteles de ce e Bayonne pe toate afisele. Ziua e un oras ca oricare. Seara, cand se aprind luminile pe malurile Nive-ului, casele alea inguste cu grinzi rosii si verzi se oglindesc in apa una langa alta pe 300 de metri, cu sagetile catedralei ridicate in spatele lor, si arata exact ca in poza pe care ai vazut-o inainte sa vii si despre care erai convins ca e prelucrata. Nu e. Chiar arata asa. E singurul loc din calatoria asta despre care pot sa spun ca fotografia oficiala nu minte.
Pe malul celalalt sunt halele, o cladire de fier si sticla lipita de chei, cu terase in fata pline pana la ultimul scaun. Si aici ma opresc putin, ca sa inchid un fir vechi: ieri va povesteam despre halele din Biarritz seara, goale si luminate, cu localnici stand pe trepte. Halele din Bayonne, seara, sunt exact opusul: e coada, e galagie, e lume care mananca in picioare, si nu ai unde sa te asezi. Doua orase la 8 kilometri distanta, aceeasi institutie, doua vieti complet diferite. Ca si cu numarul 64, de altfel.
Am trecut apoi prin Petit Bayonne, care e cartierul cu baruri si cu studenti, si am dat peste ceva ce nu ma asteptam: o poarta de piatra taiata intr-un zid de fortificatie, cu litere sapate deasupra pe care scrie "Campus de la Nive". Adica au luat arsenalul militar de langa metereze si au bagat universitatea in el. Intri la facultate printr-o poarta prin care acum trei sute de ani intrau tunuri. Recunosc ca mi-a placut mai mult decat orice muzeu am vizitat in ziua aia, si nu am vizitat niciunul, deci bara era jos.
Tot acolo am gasit si al doilea extraterestru al zilei, pe zidul de deasupra unui bar pe a carui copertina scria "Bar - Taberna", cu lauburu, crucea basca in patru brate, pe post de logo. Bar in franceza, taberna in basca, un extraterestru francez deasupra si o cruce basca dedesubt, toate pe acelasi perete de vreo trei metri. Daca cineva vrea o singura poza care sa explice ce e Tara Bascilor franceza, aia e.
Si acum ultima observatie a zilei, cea care ne-a mutat efectiv ora de cina cu doua ore inainte. Am ajuns intr-o piateta din Grand Bayonne, sub un platan urias, si scaunele erau deja stranse si legate cu lant. Se inserase, dar nu era nici tarziu, si totusi peste tot in jur oamenii strangeau. Va reamintesc ca acum 4 zile eram in Spania, unde la ora aia lumea abia iesea de acasa si unde am mancat de mai multe ori in localuri care isi luau ultima comanda cand la noi se stingea televizorul. Granita dintre Hendaye si Irun are 200 de metri si un pod. Diferenta de fus orar e zero. Diferenta de program e de doua ore si jumatate, in fiecare zi, in aceeasi limba si intre aceleasi familii. Nimeni nu ne-a avertizat despre asta si e, practic, singurul lucru la care nu ne-am adaptat in 25 de zile.
Un ultim lucru, pentru cei care ma citesc de la inceput si care asteapta gluma. Astazi a fost ultima seara in Tara Bascilor. In planul initial, aici, la Bayonne, era trecuta o cina intr-un restaurant cu stea Michelin, ultima sansa de a manca cu stele in Pays Basque. Va confirm oficial, pentru arhiva: am terminat 25 de zile in cea mai densa zona cu stele Michelin din Europa fara sa calc in niciun restaurant cu stea. Nici macar unul. Marta e vegana, eu sunt zgarcit, si intre noi doi am reusit sa ocolim vreo 40 de stele pe o raza de 100 de kilometri. Sunt mai mandru de asta decat de stadioane.
Maine plecam. Se termina Tara Bascilor si incepe drumul lung spre nord, prin Landes, prin cea mai mare padure de pini din Europa, cu o oprire la o duna de nisip de 100 si ceva de metri pe care se pare ca trebuie sa te urci pe jos. Si apoi Bordeaux, care nu e nici basc, nici spaniol, nici altceva decat el insusi, si care incheie povestea. Va spun maine cum a fost cu duna, daca reusesc sa urc pe ea fara sa imi scrantesc a doua glezna, si mai ales cum s-a terminat pariul cu parcarea. Pentru ca, dupa ce mi-a mers la Anglet si mi-a mers la Bayonne, m-am dus la Bordeaux fara sa rezerv nimic. Un oras de un sfert de milion de oameni, cu tramvai, cu centru istoric UNESCO si cu vreo suta de ani de experienta in a se descurca cu oameni ca mine. Ne vedem maine.
Partea plictisitoare, dar utila
- 🏖️ Anglet e plaja pe care o cautati, nu Biarritz. 11 plaje pe 4,5 kilometri de coasta, intre Biarritz si gura Adourului, despartite de diguri de piatra. Nisip lat, valuri adevarate, zero comert. Daca aveti o singura zi de plaja in zona BAB, faceti-o aici, nu pe Grande Plage.
- 🅿️ Parcarea la Anglet e chiar langa plaja, cu aparat, 1,20 EUR/ora in august 2026. E ieftina si e la 50 de metri de nisip. Platiti-o, ca sunt banii de o cafea si va scuteste de discutii.
- 🏉 Parc des Sports d'Aguilera, Biarritz, se poate vizita pe gratis. Nu e tur, nu e ghid, nu e bilet: e un complex sportiv deschis, se intra pe jos si se poate ajunge langa gardul terenului mare. In august sunt antrenamente de pre-sezon si se vede tot. Daca prindeti antrenamentul, e cea mai buna jumatate de ora gratuita din Biarritz dupa Rocher de la Vierge.
- ⛪ Claustrul catedralei din Bayonne bate catedrala. Unul dintre cele mai mari din Franta, secolele 14-16, curte de iarba cu arcade gotice. Catedrala Sainte-Marie e din 1213 si e in UNESCO din 1998, pe lista drumurilor spre Santiago. Cele doua sageti gotice sunt de fapt din secolul 19, ceea ce explica de ce un turn e blond si celalalt gri.
- 🚶 Bayonne se face integral pe jos si intr-o dupa-amiaza. Grand Bayonne, Petit Bayonne si cheiul Adourului sunt toate in 20 de minute de mers unul de altul. Nu aveti nevoie de transport in oras. Punctul din care se vede cel mai bine tot orasul e varful de pamant de la confluenta Nive - Adour, si e gratuit.
- 👾 20 de mozaicuri Invader in Bayonne, puse in noiembrie 2024, plus altele la Biarritz si Anglet. Se gasesc mergand cu ochii in sus, gratis. Exista si trasee comerciale de vreo 15 EUR de grup si o aplicatie de scanat (FlashInvaders) - dar harta nu e obligatorie ca sa dati peste ele.
- 🖼️ Standul cu tablourile de rugby e in Grand Bayonne si vinde panouri pictate de mana cu clasamentele din Top 14 si Pro D2, cu magneti mutabili, 75 EUR cu rama, august 2026. Are afisat "NO FOTO ! NO FILM !". Eu am aflat asta dupa. Voi cititi placuta intai.
- 🍺 Bob's Beer se gaseste in aproape orice bar din Bayonne, e facuta la Hasparren din 2006 si e o bere englezeasca facuta de un englez in Tara Bascilor. 4,5 grade, se bea usor la caldura.
- 🥗 Pentru vegani, Franta nu e mai usoara decat Spania. Scrisesem contrariul mai devreme in seria asta si ma corectez aici: dupa 25 de zile, meniul ramane cartofi, salate, humus si, cand ai noroc, un bol japonez cu legume. Diferenta e ca in Franta bucatariile inchid mai devreme, deci daca ati pus ochii pe un local anume, mergeti la el intai si vizitati dupa.
- 🌆 Malurile Nive-ului merita vazute seara, nu ziua. Ziua sunt niste case colorate. Seara, luminate si oglindite in apa, sunt fix poza de pe carti postale. Halele, pe malul dinspre Petit Bayonne, au terasele pline; daca vreti loc, veniti devreme.
- ⏰ Nu prelungiti programul spaniol in Franta. La 200 de metri peste podul dintre Irun si Hendaye, cina se termina cu doua ore mai devreme. Terasele se string devreme si bucatariile inchid devreme. Daca veniti din Spania dupa doua saptamani, mutati-va toate mesele cu doua ore inainte din prima zi, nu din a treia.
- 🅿️ Parcarea la Bayonne, si asta chiar e informatie utila. Pe strada se plateste de luni pana sambata doar de la 9 la 12 si de la 14 la 18. Intre 12 si 14, dupa 18, duminica si de sarbatori e gratuit, iar in zona centrala primele 30 de minute sunt oricum libere de luni pana vineri. Cu alte cuvinte, daca ajungeti in oras la pranz sau seara, nu va grabiti sa intrati intr-o parcare cu bariera. Alternativele acoperite sunt Parking des Allees Paulmy, langa orasul vechi, si parcarea-releu Glain cu naveta gratuita. Hotelurile din centru cer in jur de 10 EUR/noapte.
Urmeaza: Landes, cea mai mare padure de pini din Europa, o duna de nisip pe care se urca pe jos si primul pahar de Bordeaux.
