Gipuzkoa - am ajuns in tara cidrului fix cand nu se bea cidru (7 august)
In articolul de ieri am promis ca mergem la 12 kilometri de hotel, in tinutul cidrului, sa mancam sub butoaie de zeci de mii de litri. Va spun de la inceput, ca sa nu va faceti sperante: nu am mancat sub niciun butoi. Am ajuns unde trebuia, am intrat unde trebuia, am platit ce trebuia, si tot am ratat lucrul pentru care se vine acolo. Din motive care nu tin de mine, ceea ce e o noutate in vacanta asta.
Ca sa intelegeti unde am fost: la sud de San Sebastian, la vreo 20 de minute de mers cu masina prin niste dealuri verzi care ar putea foarte bine sa fie undeva pe langa Campina, incepe o zona care se cheama Sagardoaren Lurraldea, adica Tinutul Cidrului. E o vale cu doua-trei sate in ea, Astigarraga si Hernani, si cu cea mai mare concentratie de sidrerias din toata Tara Bascilor. Sidreria, ca sa fim lamuriti, nu e o carciuma cu cidru. E o casa de tara cu o hala in spate, in hala stau butoaiele, si oamenii vin acolo sa manance in picioare langa ele. Nu e o chestie facuta pentru turisti. Turistii au aparut mult mai tarziu si au fost tolerati.
Am inceput cu muzeul, Sagardoetxea, care costa 5 euro de persoana si include si turul ghidat, si degustarea — pret de iulie 2026, si e printre cele mai corecte pe care le-am platit in calatoria asta, mai ales daca il comparati cu cei 14 euro pe care aveam sa ii dau doua ore mai tarziu. Muzeul are trei parti: casa cu istoria marului, hala cu uneltele vechi, si livada. In livada am aflat primul lucru care mi-a mutat capul din loc: bascii au vreo 115 soiuri de mere catalogate pentru cidru, cu nume ca Urtebi Haundi si Goikoetxe, si niciunul dintre ele nu se mananca. Sunt acre, sunt tari, sunt amare. Bine, nu ca cidrul ar fi mai reusit, dupa cum am putut afla putin mai tarziu.
Turul l-a facut o doamna care desi nu dadea pe afara de engleza sau franceza, a incercat sa dea din ea de cu toatele, uneori chiar in aceeasi fraza, ceea ce m-a facut sa reusesc sa-mi pierd total interesul pentru explicatiile ei. Eram vreo 10, din care 2 spanioli, vreo 3 francezi si vreo 3 americani (repede ati sarit la matematica, sa ma prindeti, huh?). In afara de spanioli, toti vorbeau engleza, dar ea se forta sa ii faca sa priceapa si pe netotii aia 2, in loc sa-i puna pe ganduri ca o limba straina ii poate ajuta in viata.
Si aici vine partea in care aflu ce am ratat. Cuvantul care apare peste tot in valea aia, pe firme, pe usi, pe panouri, in magazinul muzeului, e txotx, si se citeste „cioci". Inseamna, la propriu, betisorul cu care se astupa gaura din butoi. Iar ritualul e asa: cineva striga „txotx!", toata lumea se ridica de la masa cu paharul in mana, se duce la butoi, cel care are grija de el scoate betisorul, si din butoi tasneste un jet subtire de cidru pe care il prinzi in pahar de la o jumatate de metru, ca sa se sparga si sa se aeriseasca. Bei doua degete. Te intorci la masa. Peste zece minute striga altul si o iei de la capat. Asta se intampla intre ianuarie si aprilie. Noi eram in august. In august cidrul sta in sticla, ca oricare alta bautura, si il bei ca prostul, sezand, de la masa.
Deci am facut 12 kilometri ca sa aflu ca am venit in tinutul cidrului exact in singurele patru luni in care nu se bea cidru cum trebuie. Nu e nimeni de vina. Scria si in planul meu, cu litere groase, ca sezonul de txotx e ianuarie-aprilie. Am citit randul ala de vreo trei ori acum doua luni si de fiecare data creierul meu a decis ca nu ma priveste.
Dupa muzeu ne-am dus la Petritegi, care e la 2 kilometri mai sus pe deal si care e una dintre cele mai vechi case de cidru din Gipuzkoa. Pe peretele de la intrare au un panou cu ani: 1489, cand se pomeneste prima data ca oamenii din zona coborau cu cidrul in San Sebastian, 1526, cand apare casa lor in acte, apoi 1726, apoi 1933, apoi 2004. Cinci desene, cinci sute de ani, aceeasi familie pe acelasi deal.
Si dupa aia am intrat in hala. Nu e niciun butoi de lemn acolo. Sunt cisterne de inox, inalte cat o casa de doua etaje, lucioase, cu scarite metalice intre ele si cu numere scrise cu vopsea pe burta: 11, 12, 13. Arata exact ca la o fabrica de bere, doar ca miroase a mere. Va spun sincer ca in prima secunda am fost dezamagit, cum e omul care se duce la pivnita bunicului si gaseste acolo o linie de imbuteliere. In a doua secunda mi-am dat seama ca sunt un prost: ei nu fac spectacol, ei fac cidru, iar cidrul se face mai bine si mai curat in inox decat in lemn, si asta o stie orice om care a baut o data ceva stricat dintr-un butoi cu suflet. Romantismul e treaba mea, nu a lor. Ei sunt la generatia a nu-stiu-cata si au facturi de platit.
Nu am mancat acolo. Meniul de sidrerie e o chestie serioasa — tortilla de bacalao, bacalao cu ardei, chuleton, branza Idiazabal cu gutui si nuci — si se pregateste pe numar de persoane, deci se rezerva. Se pare ca asta i-a ajutat sa sara grav si in preturi, ca aveau meniul zilei incepand de la 40 EUR/persoana si ducandu-se in sus rau, daca chiar doreai carcalaci sau ce prindeau ei pe dealuri pe acolo. Probabil la sfarsit stingeai cu cidru. Probabil, ca nu stiu, ca am plecat dupa ce le-am mancat painea si bucatelele de salam complementary puse pe masa.
La 6 kilometri, in aceeasi vale, e Chillida Leku, si aici va cer voie sa fiu putin serios, ca dupa aia ma intorc la prostii. Eduardo Chillida a fost un sculptor basc care a facut chestii mari din otel si din granit, iar cea mai cunoscuta a lui e Pieptenele Vantului de la capatul plajei din San Sebastian, pe care il vazusem deja acum o saptamana. La un moment dat a cumparat un caserio, adica o gospodarie basca de secolul 16, cu 11 hectare de teren in jurul ei, si si-a asezat sculpturile in iarba, printre stejari. Nu pe socluri. Nu in sali cu aer conditionat. In iarba, unde ploua peste ele si unde le creste rugina.
Rezultatul e cea mai ciudata combinatie de muzeu si de parc pe care am vazut-o. 14 euro de persoana, deschis zilnic 10:00-19:00, inchis martea — noi am prins vineri, deci bine — si dupa ce treci de casa de bilete nu mai ai niciun indicator, nicio sageata si niciun ghid care sa iti spuna in ce ordine sa te uiti. Ai o pajiste imensa in panta, cu vreo 40 de bucati de fier si de piatra imprastiate pe ea la distante mari una de alta, si mergi de la una la alta pe iarba, cum ai merge printr-o livada. Sunt banci. Sunt copaci batrani cat toate zilele. Lumea sta jos si se uita in gol si nimeni nu se grabeste.
Va stiu curiosi cum a reactionat un om ca mine, adica unul care in fata artei moderne are de obicei o singura replica, aia cu „asta puteam si eu". Ei bine, nu puteam si eu. Sculpturile alea sunt niste blocuri de otel de cateva tone, ruginite pana au capatat o culoare maro-rosiatica de scoarta de copac, si secretul lor e ca nu se vad bine din nicio poza. Trebuie sa ajungi langa ele, si atunci intelegi ca sunt facute pentru marimea unui om: iti vine sa pui mana pe ele, iti vine sa te bagi in scobitura aia, iti vine sa te uiti prin gaura. Marta s-a lipit de una in mai putin de 30 de secunde si a stat asa, cu obrazul pe fier cald de la soare, pana am fotografiat-o eu de doua ori si i-am zis sa mergem.
Ca sa fiu corect pana la capat: e scump pentru ce e, daca il judeci ca muzeu. Nu ai nici jumatate din informatia pe care o primesti la muzeul cidrului, care costa de trei ori mai putin. Dar nu il judecati ca muzeu, ci ca pe cea mai frumoasa gradina publica in care ati intrat vreodata, in care se intampla sa fie si niste fiare. Am stat doua ore si jumatate acolo, sub un pin urias intins ca o umbrela, si a fost prima data de cand am plecat de acasa cand nu m-am uitat deloc pe telefon.
In casa veche, inauntru, sunt piesele mici, din alabastru — o piatra alba, translucida, pe care Chillida a taiat-o in forme care seamana cu niste maini stranse pumn. Alea chiar sunt frumoase si pe intuneric, si e singurul loc din tot parcul in care ti se cere sa nu atingi. Ceea ce, dupa doua ore in care ai pus mana pe absolut tot ce ai vazut, e o adaptare grea.
Am mancat tot acolo, in vale, si a fost o farfurie de peste alb cu sos de rosii si ardei care m-a impacat definitiv cu ziua in care nu am mancat sub butoi. Marta a primit ceva cu vinete si ardei copt care arata mai bine decat al meu, cum se intampla in 9 cazuri din 10 cand mananci cu o vegana in Spania si comanzi ceva cu peste ca sa fii sigur.
Ne-am intors in oras la timp cat sa mai prindem plaja, si aici a inceput sa se vada ca ceva se schimba. In Gros, cartierul de dincolo de rau, am trecut pe langa biserica San Ignacio de Loyola, o chestie neogotica cu un turn ascutit care nu are absolut nicio treaba cu restul cartierului si care pare adusa cu macaraua din Franta. Au inceput-o in 1888 si au terminat turnul abia in 1928, adica in 40 de ani, ceea ce pentru un roman e un termen aproape rezonabil.
Iar pe La Concha nu mai era loc sa arunci un ac. Nu exagerez si nu e o figura de stil: era nisip pe care nu se mai vedea nisipul. Aceeasi plaja pe care acum sase zile stateam intins la doi metri de oricine si ma plangeam ca bate vantul. Ce se intampla e ca a doua zi incepea Semana Grande, iar orasul se umpluse deja cu tot ce inseamna Tara Bascilor plus jumatate din Franta de sud.
Seara, prin gradinile de langa primarie, am dat peste doi tipi de bronz pe care nu ii cautam. Don Quijote pe cal si Sancho Panza pe magar, urcati pe o movila de bronz care arata ca un munte vazut de sus, intr-un colt de piata pe langa care trecusem de vreo cinci ori fara sa ii bag in seama. Chestia amuzanta abia acum vine. Grupul asta e facut in 1923 de un sculptor sevillian, Lorenzo Coullaut Valera, si nu e o copie a nimic. E originalul: macheta cu care omul a castigat in 1915 concursul national pentru monumentul lui Cervantes din Piata Spaniei din Madrid, ala mare, pe langa care ati trecut toti daca ati fost acolo. Iar dupa aia, in 1989, s-a mai turnat o copie care sta acum intr-o piata din Bruxelles. Deci Quijote-ul din Madrid si Quijote-ul din Bruxelles se trag amandoi din doi metri de bronz dintr-un colt de parc din San Sebastian, langa care lumea isi plimba cainii.
Si ca sa se inchida frumos: fiul lui, tot sculptor, e cel care a facut Cristosul urias de pe Monte Urgull, ala care se vede din absolut fiecare poza pe care am pus-o pe blogul asta in ultimele zece zile. Tata a facut Quijote, fiul a facut Iisus, si stau la 800 de metri unul de altul in acelasi oras. In familia mea cel mai departe am ajuns cu un unchi care stia sa tencuiasca frumos.
Maine orasul isi schimba pielea de tot. Se trage o racheta de la balconul primariei, se dezlantuie Semana Grande, ies uriasii pe strada si incepe o saptamana in care se dau focuri de artificii in fiecare seara peste golf. Iar eu, om cu simt al masurii, am ratat racheta. Va povestesc maine cum.
Partea plictisitoare, dar utila
- 🍏 Sagardoetxea, muzeul cidrului (Kale Nagusia 48, Astigarraga): 5 EUR de adult, iulie 2026, si pretul include turul ghidat si degustarea. In iulie-august e deschis in fiecare zi, dimineata si dupa-amiaza — orele exacte se verifica pe loc, sunt reper, nu lege. Telefon +34 943 550 575. Turul e in spaniola si in basca; daca nu stiti niciuna, tot merita, pentru ca jumatate din el se face cu mainile.
- 🥃 Txotx-ul, ritualul cu butoiul, e ianuarie-aprilie. Asta e singurul lucru pe care as vrea sa il retineti din tot articolul. Daca veniti vara in tinutul cidrului, veniti pentru muzeu si pentru mancare, nu pentru butoi — vara cidrul se serveste la sticla, in restaurant, ca oriunde altundeva. Cine va vinde „experienta txotx" in august va vinde o pantomima.
- 🍽️ Sidreria Petritegi (Petritegi Bidea, Astigarraga), +34 943 457 188. Vara servesc pranzul zilnic, dar se rezerva cu o zi inainte, pentru ca meniul se pregateste pe numar de persoane. Au si meniu vegan, una dintre putinele sidrerias care il anunta explicit — dar cereti-l la telefon cand rezervati, nu la masa. Alternativa in acelasi sat: Aburuza, Santio Zaharra 12, +34 943 551 527.
- 🗿 Chillida Leku (Hernani): 14 EUR de adult, august 2026, deschis zilnic 10:00-19:00 si inchis martea — orele sunt orar, deci le puteti crede. Se rezerva online pe museochillidaleku.com. Puneti-va incaltari cu care puteti merge pe iarba in panta si lasati-va minimum doua ore; sub atat platiti 14 euro ca sa va plimbati grabit printr-un parc.
- 🅿️ Parcarea, toata ziua, gratis. La muzeu se parcheaza pe strada din fata, la Petritegi si la Chillida Leku au amandoua parcare proprie si libera. E singura zi din toata vacanta asta in care nu am dat un euro pe parcare si nu am invartit de doua ori in jurul unui cvartal.
- 🚗 Toata bucla are 32 de kilometri din Lasarte-Oria si inapoi, cu tot cu cele trei opriri, si drumul intre ele tine 10-15 minute. Se face si fara masina, cu autobuzul din Donostia pana in Astigarraga, dar intre sidrerie si Chillida Leku o sa va uitati la orar mai mult decat la sculpturi.
- 📅 Ordinea buna e asta: muzeul dimineata (ca sa intelegeti ce beti), sidreria la pranz, Chillida Leku dupa-amiaza. Invers nu merge: la Chillida Leku o sa vreti sa stati mai mult decat credeti, si daca il puneti primul o sa ajungeti la sidrerie dupa ce s-a strans masa.
- 🥬 Vegan in vale: greu, dar nu imposibil, si e singura zona din calatoria asta unde ti se rezolva cu un telefon dat din timp. La Chillida Leku au si ei un loc unde se mananca, dar mizati pe pranzul din sat.
