Nafarroa Beherea - orasul in care toata lumea vine ca sa plece (15 august)

Va spuneam ieri, la finalul zilei cu diguri si cu plaje, ca urmeaza 55 de kilometri cu masinuta si ca deja ma plang. Ei bine, i-am facut, si va confirm ca ma plang in continuare, dar de data asta am si de ce sa ma laud: ziua asta a fost singura din toata vacanta in care am ajuns intr-un loc unde absolut toata lumea din jurul meu se pregatea sa plece pe jos, in aceeasi directie, vreo 780 de kilometri. Iar eu ma dadeam jos dintr-un Fiat 500 din 2010, cu aer conditionat de jucarie, si ma uitam la ei ca la un documentar.

Primaria din Saint-Jean-Pied-de-Port. "Hotel de Ville" si, dedesubt, "Herriko Etxea" - acelasi lucru, in doua limbi, fara nicio dezbatere.

Locul se cheama Saint-Jean-Pied-de-Port, care in traducere brutala inseamna „Sfantul Ioan de la Poalele Trecatorii", si e ultimul oras francez de dinainte ca Pirineii sa se faca seriosi. E in Basse-Navarre, adica intr-o alta provincie basca decat cele in care am tot umblat pana acum, dar ne-am inteles din prima ca in text nu ma bag in detaliul asta, ca va pierd. Primul lucru pe care il vezi cand cobori in centru e primaria, care are scris pe fatada „Hotel de Ville" si, exact sub, „Herriko Etxea", adica acelasi lucru in basca. Doua limbi pe aceeasi bucata de piatra, una peste alta, fara nicio dezbatere si fara niciun comentariu - lucru care in alte parti ale Europei ar produce trei talk-show-uri si o interpelare in Parlament.

Acum, partea la care ma asteptam sa dau gres si am dat gres exact pe dos. Era 15 august, care in Franta e sarbatoare legala, si eu plecasem de acasa cu scenariul clasic in cap: ajungem intr-un sat de munte, gasim totul inchis, facem doua poze la ziduri si ne intoarcem. Ei bine, nu. Nu era inchis. Era plin. Genul ala de plin in care nu te miscai pe strada principala, in care terasele erau ocupate pana la ultimul scaun si in care fiecare grup de turisti astepta ca celalalt grup de turisti sa se dea la o parte ca sa poata face poza. In Franta, 15 august nu inseamna ca se inchide. Inseamna ca vine toata lumea.

Una dintre portile orasului vechi, pe 15 august. Ma asteptasem sa gasesc totul inchis. Era exact pe dos.

Orasul vechi e inconjurat de ziduri si se intra prin porti, iar de la prima poarta incolo incepe un urcus pe caldaram care se cheama rue de la Citadelle si care e, practic, tot orasul. Case basce cu grinzi rosii si obloane rosii, buiandrugi de piatra cu ani scrijeliti pe ei, magazine de suveniruri, doua-trei ateliere, si peste tot deasupra capului steaguri triunghiulare galbene si negre legate de la un balcon la altul. (Am incercat vreo zece minute sa fotografiez strada fara oameni pe ea. Am renuntat, si va sfatuiesc sa renuntati si voi mai repede decat mine - nu exista ora, nu exista unghi, nu exista rabdare. Sunt oameni. Faceti poza cu oameni si mergeti mai departe.)

Rue de la Citadelle, urcusul pe caldaram care e practic tot orasul vechi. Poza fara oameni nu exista, renuntati din start.

Si tot urcand asa, mi-am dat seama de chestia care schimba complet felul in care te uiti la locul asta: jumatate din oamenii de pe strada aia nu erau turisti. Aveau rucsacuri de 60 de litri, bocanci, bete de trekking prinse pe lateral si fata aia concentrata de om care a doua zi dimineata are treaba. Saint-Jean-Pied-de-Port e kilometrul zero al lui Camino Frances, drumul cel mai umblat spre Santiago de Compostela. De aici pleaca, in fiecare an, zeci de mii de oameni care merg pe jos pana in Galicia. Iar orasul asta, care are sub 2.000 de locuitori, traieste in intregime din faptul ca lumea vine aici ca sa plece.

Notre-Dame-du-Bout-du-Pont: "Maica Domnului de la Capatul Podului". Cel mai onest nume de biserica din toata vacanta.

La capatul de jos al strazii, unde caldaramul da in raul Nive, e o biserica de piatra gri-rosiatica, cu o fatada goala si un portal gotic in care intra lumea cu rucsacul in spate. Se cheama, si asta e cel mai frumos nume din tot orasul, Notre-Dame-du-Bout-du-Pont: „Maica Domnului de la Capatul Podului". Nu de la capatul lumii, nu a Marilor Navigatori, nu a nu stiu carei victorii - de la capatul podului. Cineva, acum sapte sute de ani, s-a uitat unde e biserica, a zis „pai e la capatul podului", si asa a ramas. Am o slabiciune pentru toponimia asta administrativa si onesta, care in Romania ar fi dat Biserica de langa Bloc.

Raul Nive, cu balcoane de lemn atarnate peste apa. Se vede fundul apei, si mi-a luat trei saptamani sa nu ma mai mir.

De pe pod, in jos, Nive e verde si linistit, cu case cu balcoane de lemn atarnate direct peste apa si cu salcii care intra in rau. Nimic spectaculos, dar e genul de imagine pentru care oamenii isi programeaza concediul si pe care eu am prins-o pentru ca oricum treceam pe acolo spre masa. (Iar daca imi permiteti o observatie de om venit din Bucuresti: apa e curata. Se vede fundul. Nu e nici o performanta, e doar felul in care ar trebui sa arate un rau prin mijlocul unui oras, si mi-a luat trei saptamani sa nu ma mai mir de fiecare data.)

Txistulari pe strada, in fata magazinului Brana. Fara scena, fara microfon, fara bilet - era pur si simplu sarbatoare.

Si aici mi-am luat explicatia pentru care era atata lume. Pe o strada laterala, in fata unui magazin cu firma Brana - o casa locala de vinuri si de tarii, ca sa stiti ce cautam eu acolo - a aparut deodata un grup de oameni imbracati toti in alb, cu esarfe galbene la gat si cu braie rosii, unii cu tobe atarnate de umar, altii cu un fluier subtire tinut intr-o singura mana. Alea sunt txistulari, formatia clasica basca, si cantau in mijlocul strazii fara scena, fara microfon, fara anunt si fara nici cea mai mica intentie de a fi un spectacol pentru turisti. Pur si simplu era sarbatoare, si asa se face sarbatoarea aici.

Alb, esarfe galbene, tobe si fluier tinut intr-o mana. Costumele astea nu se scot pentru turisti, se scot pentru duminica.

Am stat vreo zece minute sa ii ascult si mi-am dat seama ca e a nu stiu cata oara in vacanta asta cand dau peste acelasi lucru: oamenii astia nu sunt in costum popular pentru mine. Nu e nimeni la intrare cu palaria, nu se vinde bilet, nu se face poza cu turistul contra cost. E o chestie care se intampla oricum, iar daca ai nimerit pe strada aia in momentul ala, bravo tie. La noi, cand se scot costumele populare, se scot pentru cineva. Aici se scot pentru duminica.

Pranz pe o terasa care coboara spre rau. Tot aici mi-am dat seama ca ce scrisesem cu o zi inainte despre mancarea vegana era gresit.

Am mancat pe o terasa cu copertine visinii, pe o straduta care coboara spre rau, si aici trebuie sa fac o corectie la ce v-am spus chiar ieri. In caseta de la finalul articolului trecut am scris, negru pe alb, ca veganii au viata mai usoara in Franta decat in Spania basca. Am scris asta dupa o singura pizza gasita pe un meniu fara discutii, si a fost, ca sa folosesc un termen tehnic, o prostie. Adevarul, dupa mai multe zile in Franta, e ca nu e deloc mai usor. E doar altfel de greu.

Va explic, pentru ca e singurul lucru din tot blogul asta care descrie de fapt cum a aratat vacanta noastra. Marta e vegana. Asta inseamna ca, in fiecare oras in care am ajuns in ultimele trei saptamani, prima cautare nu a fost „ce merita vazut", ci „unde poate manca omul asta ceva". Si o sa fiu foarte concret, ca sa nu para poezie: dieta reala, cea de zi cu zi, a fost cartofi, salate, humus si boluri japoneze cu legume. Multe. Foarte multe. Cand gaseam un loc cu boluri de legume, nu il mai schimbam. Practic toata vacanta asta s-a intamplat in timp ce alergam dupa mancare vegana, iar restul - muzee, plaje, faleze, catedrale - s-a asezat in jurul cautarii aleia. Ghidurile va spun ca Tara Bascilor e capitala gastronomica a Europei. E adevarat. Doar ca depinde foarte tare cine sunteti.

Si da, stiu ce ganditi, pentru ca v-am promis lucrul asta inca din primul articol al seriei: am strabatut regiunea cu cea mai mare densitate de stele Michelin de pe planeta si nu am intrat in niciun restaurant cu stele. Nici unul. Douazeci si trei de zile. Gluma s-a facut singura si nu am de gand sa ma opresc din a v-o servi, mai ales ca in seara asta o sa vedeti cu ce am incheiat ziua.

Porte Notre-Dame, sub turnul cu ceas. Prin poarta asta trec pelerinii care pleaca spre Santiago, cu 12 kilograme in spate.

Dupa masa ne-am intors spre pod, si acolo se vede cel mai bine chestia cu plecatul. Sub turnul cu ceas al bisericii e o poarta boltita prin care intra si ies oameni, iar prin poarta aia trece efectiv drumul: Porte Notre-Dame. Vin de sus, dinspre Porte Saint-Jacques, care e poarta prin care pelerinii intra in oras de sute de ani si care e trecuta ca atare in patrimoniul UNESCO, coboara pe caldaram, trec pe sub turn, ies pe partea cealalta si o iau spre munte. Tu stai pe pod cu telefonul in mana, ei trec pe langa tine cu 12 kilograme in spate, si amandoi credeti ca faceti acelasi oras.

Acelasi turn, de pe pod. Ei pleaca la drum de 780 de kilometri, eu ma intorc la masina.

La un moment dat am intrat intr-un birou mic, deschis, in care se dau informatii pentru drum, si acolo am gasit doua lucruri pe care nu le mai uit. Primul e un panou mare de plastic pe care scrie „Les Ports de Cize" si pe care e desenata, la scara, prima etapa a drumului: de aici pana la Roncevaux, 952 de metri altitudine, cu doua variante desenate cu doua culori. Una pe creste, mai frumoasa si mai expusa, alta pe vale, prin Valcarlos, mai lunga si mai sigura. Si peste tot pe traseu, din loc in loc, cate un triunghi rosu cu semnul exclamarii si cuvantul DANGER. Nu „atentie". Nu „va rugam sa aveti in vedere". Danger.

"Les Ports de Cize" - prima etapa peste Pirinei, pana la Roncevaux, 952 de metri. Triunghiurile rosii scriu DANGER, nu "atentie".

Asta e prima zi de mers a unui om care pleaca de aici, si e cea mai grea din tot drumul: se urca peste 1.200 de metri diferenta de nivel intr-o singura zi, peste Pirinei, la o altitudine la care vremea se schimba de doua ori pe ora si la care in fiecare an mor oameni care au plecat imbracati in sort. Panoul ala nu e decor. E un avertisment scris de cineva care a tot ridicat pe cineva de pe munte.

Harta coastei cantabrice, cat tot peretele. Adica exact drumul nostru din ultimele trei saptamani - numai ca asta e pentru oameni care il fac pe jos.

Al doilea lucru, si aici chiar am ramas prost, e o harta uriasa lipita pe perete, cat toata camera, pe care scrie MAR CANTABRICO si pe care se vede toata coasta de nord a Spaniei, de la Galicia pana la granita cu Franta. Adica exact drumul pe care il facusem noi in ultimele trei saptamani. Santander e acolo. Bilbao e acolo. San Sebastian e acolo. Toate satele in care ne-am pierdut cu masina, toate falezele la care am oprit, toate parcarile in care nu am incaput sunt pe harta aia, desenate frumos, cu o linie care le leaga. Numai ca harta aia nu e pentru masini. E pentru oameni care fac distanta asta pe jos, cu casa in spate, in cinci saptamani. Eu am facut-o in trei, cu aer conditionat, cu Google Maps, cu playlist si cu opriri la cafea, si m-am plans de fiecare data cand am avut de condus mai mult de o ora si jumatate.

Citadela, fortificatie in stea din secolul 17 refacuta dupa scoala lui Vauban. Nu se viziteaza: functioneaza o scoala in ea.

Am urcat apoi pana sus, la citadela, si urcusul asta chiar e o treaba - e o scara lunga, in soare, pe langa zid, si la capatul ei transpirasem cat pentru toata ziua. Citadela e o fortificatie in stea, din secolul 17, refacuta ulterior dupa scoala lui Vauban, cu ziduri groase, cu sant de aparare si cu un pod care intra intr-o poarta boltita. Deasupra flutura un steag rosu. Arata exact ca in carte.

Si nu se poate intra. Cladirea nu se viziteaza, pentru ca in ea functioneaza o scoala, deci copiii din orasul asta fac ore intre zidurile pentru care alti oameni au murit in razboaie. Ne-am invartit in jur, pe zidurile de afara, care sunt deschise si gratuite si de pe care se vede tot, si a fost perfect asa. (Va spun sincer, dupa 23 de zile de vacanta: nu-mi mai era dor de niciun interior.)

Cel mai improbabil teren de baschet pe care l-am vazut vreodata. Un panou, linii albe si zidul de aparare pe post de gard.

Numai ca sus, in curtea aia, lipit de zidul de aparare, am gasit lucrul care m-a bucurat cel mai tare din toata ziua si pe care nu il scrie niciun ghid: un teren de baschet. Asfalt gri, liniile trase cu vopsea alba, un panou singur, cosul cu inelul putin stramb si nimeni pe el. Deci ori de cate ori se termina ora, copiii aia ies si joaca doi la doi intre zidurile unei fortificatii militare din secolul 17, cu Pirineii de jur imprejur. Am stat vreo doua minute si m-am uitat la el ca prostul. Va garantez ca e cel mai improbabil teren de baschet pe care l-am vazut vreodata, si va reamintesc ca eu am jucat pe terenuri de cartier din Bucuresti unde inelul era prins cu sarma.

Vazut de pe zid: terenul de rugby e mai mare decat centrul vechi. Intr-un oras de sub 2.000 de locuitori.

De pe zid se vede si restul orasului, si de acolo se intelege alta chestie: terenul de rugby e mai mare decat centrul vechi. Un dreptunghi verde perfect, cu bare de rugby albe la capete, cu terenuri de tenis langa el, intr-un orasel de sub 2.000 de suflete infipt la poalele muntelui. In toate satele astea, din Spania si pana aici, rugby-ul si pelota nu sunt sport, sunt infrastructura. (Tineti minte terenul asta, pentru ca peste doua zile o sa ajung la un stadion adevarat si o sa am ceva de povestit.)

Aleea de urcare spre citadela. Scara lunga, expusa la soare, si nimic de baut sus - luati apa de jos.

Eu sunt cel din stanga, cu harta in mana, incercand sa imi dau seama daca muntele din fata e in Franta sau in Spania. E in amandoua.

Pe zid e si un binoclu din ala fix, de metal, cu fisa, prin care te uiti 60 de secunde si dupa aia se face negru. Eu sunt cel din stanga, cu harta in mana, incercand sa imi dau seama daca muntele din fata e in Franta sau in Spania. (Raspunsul e ca e in amandoua, si asta e practic rezumatul intregii vacante.) Recunosc ca nu am bagat fisa. M-am uitat cu ochiul liber, ca omul.

De sus se vede de ce orasul e unde e: doua vai care se aduna intr-un culoar prin munte. De o mie de ani, tot ce trece pe uscat trece pe aici.

Si merita, pentru ca de sus se vede exact de ce orasul asta e unde e: doua vai care se aduna intr-una singura, un culoar prin munte, si drumul care intra in el si dispare. De o mie de ani, tot ce vrea sa treaca din Franta in Spania fara sa faca ocolul pe la mare trece pe aici. Romani, pelerini, negustori, armate, contrabandisti si, in ziua aia, noi doi cu un Fiat 500.

Pe drumul de intoarcere ne-am oprit la Espelette, si aici va rog sa va asezati, pentru ca urmeaza cea mai scurta vizita din toata vacanta: 7 minute. Nu exagerez cu nimic, e la secunda, am verificat pozele. Sapte minute, dupa vreo 30 de kilometri de drum de munte. Si nu pentru ca satul e urat - e chiar frumos, e din alea cu case albe cu grinzi rosii, asezat pe un deal, cu munti verzi in spate. E pentru ca in Espelette exista un singur lucru, toata lumea vine pentru lucrul ala, si lucrul ala se rezolva vizual in doua poze.

Hotel Euzkadi, Espelette, restaurant din 1873. Piment d'Espelette pus la uscat pe fatada, cu denumire de origine controlata ca sampania - beteala pe brad, daca bradul s-ar fi hotarat sa fie boia.

Lucrul ala e ardeiul. Piment d'Espelette, care e mandria satului, care are denumire de origine controlata ca sampania si care se usuca atarnat pe fatadele caselor, in ghirlande, de la acoperis pana la parter. Iar cladirea pentru care vine toata lumea e Hotel Euzkadi, restaurant din 1873, care are fatada acoperita in intregime cu siruri de ardei rosii puse ca beteala pe bradul de Craciun, daca bradul de Craciun s-ar fi hotarat sa fie boia.

Si acum partea pe care nu o zice nimeni si care m-a lasat usor perplex. Ardeii aia nu sunt de mancat acolo. Adica poti sa ii cumperi - ii cumperi ca sa ii agati pe perete acasa, decorativ, sau ii cumperi macinati, in borcanel, ca sa gatesti cu ei cand ajungi. Dar sa te asezi undeva in sat si sa mananci ceva care sa fie despre ardeiul ala, ceva anume, ceva pentru care sa fi meritat drumul, nu am gasit. Se poate foarte bine sa fi cautat prost, si o spun cinstit ca poate stie cineva mai bine ca mine. Dar asa a fost: satul cu ardei in care ardeiul se ia la pachet.

Deci, ca sa inchid cercul cu ce spuneam la inceput: am facut intr-o singura zi un oras in care oamenii vin ca sa plece si un sat a carui specialitate se mananca in alta parte. Doua locuri care isi trimit vizitatorii altundeva. Cred ca asta e cea mai basca zi pe care am avut-o pana acum, si nu o spun rau.

Turnul rotund si parcarea din Espelette. Am parcat unde am gasit loc, ca peste tot in ultimele saptamani. Nu urmati exemplul.

Ah, si parcarea. Va datorez o actualizare la firul asta, ca il tinem de trei saptamani. Va povesteam ca in Spania nu platisem niciun parcometru de strada si ca luasem o amenda in Gros pe care nu am de gand sa o platesc. Ei bine, intre timp am escaladat: am incetat pur si simplu sa mai platesc. Nu din principiu, ci din calcul prost facut - masina e inchiriata, m-am gandit ca amenda oricum nu ajunge la mine, si am parcat unde am gasit loc, la Saint-Jean-Pied-de-Port ca si la Espelette. Pana acum nu am vazut niciun bilet sub stergator. Poate vin online, nu am de unde sa stiu.

Numai ca m-am documentat dupa aia si va spun ce am aflat, pentru ca voi cititi asta ca sa nu pateati voi: calculul meu e gresit. In Franta, firma de inchirieri e obligata prin lege sa dea datele soferului mai departe la ANTAI cand vine amenda - daca nu o face, ia ea o amenda mult mai mare, deci o face de fiecare data. Amenda ajunge la tine cu intarziere de cateva luni si vine cu un comision de dosar de la firma de inchirieri, intre 15 si 60 de euro, pe langa suma in sine. Deci nu e „scap", e „platesc mai tarziu si mai mult". Va povestesc ce am facut, nu va recomand sa faceti la fel, si probabil ca peste trei luni o sa scriu un articol foarte umil pe tema asta.

Si fiindca tot am ajuns la masina, e momentul sa v-o prezint ca lumea, ca pana acum am fost politicos. Fiat 500 gri, cutie manuala, prima inmatriculare in 2010, deci masina are 16 ani. Lovita peste tot pe afara, de jur imprejur, in asa hal incat la predare nu vad cum ar putea cineva sa imi reproseze ceva. Scaunul soferului ars cu tigara in doua locuri. Firma se cheama RentScape, am luat-o prin Rentalcars, si o spun cat se poate de clar: ocoliti-o. La un moment dat, pe drumul spre Espelette, m-am gandit foarte serios ca cel mai bun serviciu pe care l-as putea face umanitatii ar fi sa bag masina asta intr-un zid, ca sa scutesc urmatorul om de experienta. (Nu am facut-o. Dar m-am gandit, si inca ma gandesc.)

Iar chestia care chiar doare si pe care trebuie sa o stiti dinainte: la ghiseu mi-au blocat 1.200 de euro pe card. In rezervare scria ca garantia e in jur de 110 euro. Aveam deja platita, prin Rentalcars, o asigurare full. Nu a contat: furnizorul isi blocheaza garantia lui, in valoarea lui, indiferent ce asigurare ai cumparat de la altcineva. Am pe card, blocati, 1.200 de euro pentru o masina din 2010 despre care am serioase indoieli ca face atat.

Cina zilei 23 in capitala gastronomica a Europei: linte cu porumb si morcov, si sangria Don Simon la cutie. La 55 de kilometri de trei stele Michelin.

Ne-am intors la Hendaye si am incheiat ziua acasa, si aici e momentul sa va platesc gluma cu Michelin. Cazarea are piscina, deci nu am mai avut niciun chef sa ne imbracam si sa iesim iar in oras. Am gatit. In poza aia e cina de ziua 23 din vacanta noastra in capitala gastronomica a Europei: un castron de sticla cu linte, porumb si morcov, o lingura infipta in el, si un tetrapack de sangria Don Simon pe blat. Sangria la cutie. De la supermarket. La 55 de kilometri de trei stele Michelin.

Si a fost, va spun cu mana pe inima, exact ce trebuia. Maine ne mutam din Hendaye si ne intoarcem la Biarritz, orasul pe care il vazusem in trecere acum doua zile si de care nu ma lasasem impresionat deloc. Va anunt de pe acum ca mi-am schimbat parerea, si inca destul de urat pentru orgoliul meu. Plus ca urmeaza in sfarsit o cafea despre care chiar am ce sa scriu.

Partea plictisitoare, dar utila

• 📍 Saint-Jean-Pied-de-Port e la 55 de kilometri de Hendaye si la vreo 30 de Espelette, iar cele doua se fac foarte comod intr-o dupa-amiaza. Drumul e de munte, ingust pe alocuri, dar asfaltat bine peste tot.
• 🎒 Orasul e kilometrul zero al lui Camino Frances, drumul spre Santiago - vreo 780 de kilometri de aici. Biroul de informatii pentru pelerini e in centru, e deschis si oricine poate intra sa se uite la harti, chiar daca nu pleaca nicaieri. Merita, e mai interesant decat orice muzeu din oras.
• ⚠️ Prima etapa, peste Pirinei pana la Roncevaux (952 de metri), e cea mai grea din tot drumul - peste 1.200 de metri diferenta de nivel intr-o zi. Sunt doua variante: pe creste (Route Napoleon) si pe vale, prin Valcarlos. A doua e mai lunga si mai sigura, si e singura recomandata pe vreme proasta.
• 🏰 Citadela nu se viziteaza pe interior - functioneaza o scoala in ea. Zidurile exterioare si drumul de rond sunt deschise, gratuite si de pe ele se vede tot orasul si valea. Urcusul e o scara lunga si expusa la soare; luati apa.
• 🗓️ 15 august in Franta nu inchide nimic - dimpotriva. E sarbatoare legala si tot sud-vestul iese in oras. Daca vreti liniste, veniti in alta zi; daca vreti fanfara basca (txistulari) pe strada, pe gratis si fara scena, e exact ziua potrivita.
• 🌶️ Espelette se rezolva in mai putin de o jumatate de ora, iar noi am stat 7 minute. Fatada de la Hotel Euzkadi (restaurant din 1873), imbracata toata in ghirlande de ardei, e obiectivul. Atentie la asteptari: ardeii se cumpara ca decor sau macinati, pentru acasa - nu am gasit in sat ceva de mancat pe loc care sa fie despre ei. Mergeti pentru poza si pentru borcanel, nu pentru masa.
• 🌱 Corectie la ce am scris ieri: Franta nu e mai usoara pentru vegani decat Spania basca. Am generalizat de la o singura pizza si am gresit. Realist, in ambele tari planificati mesele dinainte si cautati locurile cu boluri de legume, humus si salate - alea sunt sigure. Aplicatiile de tip HappyCow ajuta mai mult decat orice ghid turistic.
• 🚗 Parcarea: la Saint-Jean-Pied-de-Port si la Espelette exista parcari la marginea centrului si centrul se face oricum pe jos. Nu urmati exemplul meu - eu nu am mai platit nicaieri, dar in Franta amenda ajunge la voi prin firma de inchirieri, care e obligata legal sa va dea datele, si vine cu un comision de dosar de 15-60 de euro pe deasupra. Cateva luni mai tarziu, dar ajunge.
• 💳 Cel mai util lucru din tot articolul: verificati garantia blocata la ghiseul de inchirieri, nu doar pretul. In rezervarea mea scria ~110 euro. La ghiseu, RentScape (luat prin Rentalcars, aeroportul Biarritz) mi-a blocat 1.200 de euro pe card, pentru un Fiat 500 din 2010 lovit peste tot si cu scaunul ars de tigara. Asigurarea full cumparata de la broker nu opreste blocarea garantiei furnizorului - ala isi ia banii lui si va descurcati voi pe urma cu decontul. Aveti grija sa aveti limita de card acoperitoare, altfel ramaneti in aeroport fara masina.

Urmeaza: Biarritz, a doua oara si cu ochii deschisi.