Gipuzkoa - doua orase in care nu incapea nici masina noastra (3 – 4 august)

Raspunsul la intrebarea cu care am inchis articolul trecut mi-a venit luni pe la pranz, intr-un local japonez cu postere de Naruto pe pereti, in mijlocul unui oras spaniol in care venisem sa mananc peste. Ma uitam la Marta, care isi tinea doua palete de lemn la ochi ca pe niste ochelari de soare si radea de ea singura, si mi-am dat seama ca nu ma uitasem pe harta de doua ore. Aia e toata diferenta. Turistul se uita pe ceas. Omul care locuieste undeva se uita in farfurie.

Era prima zi din toata vacanta in care nu aveam absolut nimic scris in tabel. Nici obiectiv, nici oras nou, nici ora de plecare. Si va spun cinstit ce am facut cu libertatea asta pe care mi-o daduse propriul meu itinerar: am dormit. Dupa aia am mai stat. Dupa aia ne-am dus in oras si am mancat ramen, pentru ca in a unsprezecea zi de vacanta, cand ai in fata cea mai mare densitate de bucatarie basca de pe planeta, ce iti doresti tu cu adevarat e un castron de supa cu taitei. Asta e adevarul si nu am de gand sa il infrumusetez. Localul se cheama Buga Ramen, e in centru, si ne-a costat 37 EUR in doi: 20 EUR ea, cu ramen vegan si gyoza cu legume, 17 EUR eu, cu rata cu orez, pentru ca daca tot ajunsesem la japonezi in mijlocul Tarii Bascilor, macar sa nu mananc si eu supa.

Ziua de dinainte fusesem la Pasaia si vazusem un cargou trecand printr-o gaura de 80 de metri, deci aveam si o scuza: ne odihneam. Iar Marta a gasit de mancare fara sa se chinuiasca deloc, ceea ce pentru un vegan in Tara Bascilor e mai simplu la japonezi decat la basci, si asta ar trebui sa va spuna ceva despre orasul asta pe care il laudam mai devreme. Cat despre paletele alea de lemn pe care le tinea la ochi, ca sa lamurim: erau lingurile japoneze de supa, alea adanci, cu coada scurta si lata, care arata mai degraba a unelte de gradinarit decat a tacamuri, si care in mainile ei au ajuns ochelari de soare in mai putin de doua minute.

Buga Ramen, Donostia. Paletele de lemn sunt, de fapt, linguri japoneze de supa.

Dupa masa am urcat pe Monte Urgull, si aici trebuie sa fac o mica socoteala pentru cei care tin scorul. San Sebastian e un oras cu trei dealuri: Igueldo in capatul de vest, Ulia in capatul de est, si Urgull fix in mijloc, la capatul orasului vechi, ca un dop pus intre golf si mare. Pe Igueldo urcasem cu o zi inainte, cu funicularul ala din 1912 care scartaie. Urgull era ultimul nebifat, si spre deosebire de Igueldo nu are funicular, nu are parc de distractii si nu are casa de bilete. Are o poteca in serpentine printre copaci si vreo 30 de minute de urcat pe jos, iar la capatul lor ai priveliste de 360 de grade si nu ai platit nimic pentru ea.

Cerul era plumburiu de dimineata si a ramas plumburiu toata ziua, gri uniform, fara o gaura in el, asa cum stiu sa fie doar cerurile de deasupra Atlanticului in august, cand toata lumea de pe plaja s-a imbracat la loc. Golful La Concha de sus, in lumina aia, arata complet altfel decat in pozele din brosuri: nisipul palid, apa verzuie, barcile ancorate stand pe loc ca niste virgule, si muntii de dincolo de oras topindu-se in nori. Mie mi-a placut mai mult asa. E un peisaj care nu incearca sa iti vanda nimic.

La Concha de pe Monte Urgull, sub cerul care nu s-a deschis toata ziua.

Sus pe deal e Castillo de la Mota, o cetate care sta acolo de prin secolul 12 si care a fost, pe rand, tot ce poate fi o cetate intr-un oras de coasta cu ghinion la vecini: aparare, inchisoare, cazarma, ruina. Zidurile sunt joase si groase, cu creneluri si cu gauri de tragere in ele, si se poate umbla peste tot, si te poti aseza pe ele, ceea ce Marta a si facut imediat, sub o arcada de piatra, cu figura aia de om caruia nu ii pasa ca sta pe 800 de ani de istorie militara.

Zidurile de la Castillo de la Mota. Se poate umbla peste tot si se poate sta pe ele.

Prin curte, lipita de zid, e o capela mica de piatra, joasa, cu acoperis de tigla si cu o singura fereastra cu gratii, si cu o placa alba pe perete pe care scrie Capilla del Santo Cristo de la Mota. Nu are turn, nu are cruce mare, nu are nimic care sa iti spuna ca e biserica in afara de placa aia. Arata ca o magazie facuta bine. Mi-a placut exact din motivul asta: e singurul lucru de pe dealul ala care nu incearca sa fie impresionant.

Capilla del Santo Cristo de la Mota. Fara placa de pe perete, arata a magazie facuta bine.

Iar deasupra tuturor, pe punctul cel mai inalt, sta chestia aia pe care o vedeti din tot orasul si de pe toate plajele si din toate pozele: statuia lui Iisus, Sagrado Corazon, ridicata in 1950, inalta de vreo 12 metri, pusa pe un soclu de piatra galbuie care mai adauga inca pe atat. De jos, de sub bastion, se vede numai de dedesubt, in contra-plonjeu, si arata ca si cum ar fi pe cale sa pasesca peste zid si sa vina in oras. Se uita spre golf cu o mana ridicata, si nu am reusit sa imi dau seama daca binecuvanteaza sau daca cere linistea in sala.

Sagrado Corazon, 1950, vreo 12 metri, vazut de sub bastion.

De pe partea dinspre vest a dealului se vede Isla Santa Clara, insula aia mica din mijlocul golfului cu farul ei pe varf, si in spatele ei Igueldo cu Torreonul de care va povesteam ieri, iar in prim-plan iti intra in cadru o ghereta de straja de piatra, rotunda, ca un turn de sah scapat pe zid. Sunt privelisti pe care le vezi si nu ai ce sa spui despre ele, si nici nu ar trebui sa spui, ca de acolo incep adjectivele si de la adjective se strica articolele.

Isla Santa Clara si Igueldo, cu o ghereta de straja in prim-plan.

Am coborat pe partea dinspre mare, pe Paseo Nuevo, care e promenada aia lata care ocoleste dealul pe la baza si pe care marea o ia in plin cand e furtuna, si acolo m-am oprit sa ma uit peste balustrada la stanci. Si aici incepe o chestie de care nu mi-am dat seama pe loc si de care mi-am dat seama abia doua zile mai tarziu. Stancile alea nu sunt stanci obisnuite. Sunt lespezi subtiri, culcate una peste alta, intrand oblic in apa, ca niste foi de carte pe care le-a calcat cineva, si peste care valurile trec si se retrag lasand dungi.

Aia e flysch. Adica exact chestia pentru care lumea conduce 30 de kilometri pana la Zumaia si plateste 15 euro de om ca sa o vada de pe o barca. Aia era acolo, gratis, la baza dealului din mijlocul orasului, cu balustrada pusa deasupra ei ca sa te poti uita comod, si eu am facut doua poze si am mers mai departe fara sa imi pese. Tineti minte paragraful asta, ca ne intoarcem la el.

Flysch gratis, sub Paseo Nuevo. Exact lucrul pentru care se plateste la Zumaia.

Si fiindca cerul nu se facea mai bun si fiindca plaja nu mai era o idee, am facut singurul lucru inteligent pe care il poti face intr-un oras de coasta intr-o zi innorata: am intrat la Aquarium. E chiar acolo, la poalele lui Urgull, pe partea dinspre port, la trei minute de unde coborasem, si e unul dintre cele mai vechi acvarii din Spania, deschis din 1928. Adica functiona deja cand bunicii nostri erau copii, ceea ce pentru o cladire plina cu pesti mi se pare o performanta.

Partea buna e la final si e un tunel prin bazinul mare, adica mergi printr-un tub de sticla si apa e deasupra ta si in stanga si in dreapta, si pe langa tine trec rechini, si pesti mari cat un copil, si bibani cu fata aia de nemultumit permanent, si niste chestii plate care se plimba pe fund fara sa se grabeasca nicaieri. Pe fundul bazinului au pus si o epava, o barca de lemn asezata acolo cu botul in sus, ca sa fie decor, si toata lumea se aduna la ea. Iar dincolo de bazinul mare sunt acvariile mici, tropicale, cu anemone si cu pesti-clovn si cu chestia aia albastra cu coada galbena pe care toti copiii din lume o cheama Dory.

Bazinul mare de la Aquarium Donostia. 16 EUR de persoana, fara coada.

Am stat vreo 50 de minute si nu regret niciun minut. Si stiu ca suna a fraza de om care se scuza — un acvariu, serios, in orasul cu cea mai mare densitate de restaurante cu stele din lume, tu te-ai dus sa te uiti la pesti prin geam. Da. M-am dus. Erau pesti mai mari decat ce am mancat toata vacanta si nu am platit pentru niciunul. Am dat 16 EUR de persoana si nu era pic de coada la casa, ceea ce intr-o zi innorata de august, in orasul asta, mi se pare aproape suspect.

Rechinul, de dedesubt. Acvariul e deschis din 1928.

Zona tropicala. Chestia albastra pe care toti copiii lumii o cheama Dory.

Spre seara am trecut pe malul celalalt, dincolo de gura raului Urumea, si m-am uitat inapoi la Kursaal, care sunt cele doua cuburi alea de sticla mata puse pe faleza si care arata ca doua bucati de gheata uitate acolo de cineva. Sunt facute de Rafael Moneo si toata lumea le zice cuburile de lumina, ceea ce e adevarat noaptea, cand se aprind si arata intr-adevar ca doua felinare uriase. Ziua, sub cerul ala gri, arata ca doua containere frigorifice. Le-am fotografiat oricum, ca de-asta suntem aici.

Kursaal, de pe malul dinspre Gros. Ziua, pe innorat, doua containere frigorifice.

Si ne-am intors in Parte Vieja pentru ce era, de fapt, tot programul serii: mancat pe picioare. Am ajuns pana la Taberna Gandarias, care e unul dintre barurile alea despre care scrie in toate ghidurile si care are firma de fier forjat atarnata deasupra usii, cu litere galbene pe negru, si care avea toate mesele scoase pe strada si toate mesele ocupate, si lume in picioare pe langa ele cu farfuria intr-o mana si cu paharul in cealalta. Nu am gasit loc. Am mancat tot in picioare, la vreo doi metri de peretele lor, ca toata lumea, si nu e o plangere, ca asa se face aici.

Taberna Gandarias, in Parte Vieja. Nicio masa libera, ca in toate ghidurile.

Si acum, pentru cei care au citit articolul de acum trei zile si care mi-au tinut scorul: v-am promis ca daca gasesc tarta de queso mai ieftina decat cei 7 EUR pe care i-am dat pe felia aia de la Don Enrique, va spun si voua. Ei bine, la doua strazi distanta, intr-o vitrina albastra, statea o tava intreaga de tarte bascesti si un cartonas scris cu mana pe care scria Porcion 4,50 EUR. Doi euro si jumatate diferenta pentru aceeasi prajitura, in acelasi oras vechi, la o distanta pe care o faci in 90 de secunde. Am luat-o, evident, ca de-asta tin scorul. Si acum partea care conteaza, ca stiu ca de aia ati citit pana aici: era cel putin la fel de buna ca aia de 7 EUR. Amandoua superbe, amandoua topite in mijloc si arse deasupra cum trebuie, si daca ma intrebati acum, dupa unsprezece zile de mancat pe coasta asta, tarta de queso e cel mai bun lucru pe care l-am pus in gura in toata excursia. Nu al doilea. Primul. Iar una dintre ele costa cu doi euro si jumatate mai putin si e la 90 de secunde de mers pe jos de cealalta.

BASK: portia 4,50 EUR. Cu 2,50 mai ieftina decat cea din primul articol si cel putin la fel de buna.

Iar acum trebuie sa va povestesc ziua urmatoare, care e cea mai scurta zi din toata seria asta si care merita un articol de doua paragrafe, nu mai mult, dar care e in acelasi timp cea mai utila zi de pana acum pentru oricine vine aici in august.

Marti aveam in plan excursia mare spre vest: Zarautz, cu plaja aia de 2,5 kilometri care e cea mai lunga din Euskadi, si dupa aia Getaria, satul lui Elcano, cu muzeul Balenciaga si cu gratarele care ard direct in strada. Am plecat, am condus, am ajuns. Si dupa aia am condus prin Zarautz. Si am mai condus prin Zarautz. Si am iesit din Zarautz si ne-am dus la Getaria, si am condus si prin Getaria, si dupa aia ne-am intors si am mai dat o tura prin Zarautz, ca poate.

Nu era un loc de parcare liber. Nici unul. In doua orase. Nu vorbesc de parcarea scumpa pe care nu vrei sa o platesti, sau de aia de care iti e frica sa nu iei amenda. Vorbesc de faptul ca nu exista fizic un dreptunghi de asfalt liber in care sa incapa o masina, in doua localitati de coasta, in mijlocul unei zile de marti. Aveam senzatia foarte clara ca orasele alea erau umplute pana la ultimul centimetru si ca daca mai intra un om in ele, dau pe dinafara ca o oala de lapte.

Asa ca ne-am intors. Cincizeci de kilometri dus-intors ca sa ne uitam la doua sate prin geam, ceea ce e o performanta pe care nu o recomand nimanui. Si am facut singurul lucru care ne mai ramasese: am intrat inapoi in Donostia, am bagat masina in parcarea subterana de la La Concha, am platit ca boierii 10 EUR pentru trei ore, si ne-am dus la plaja. Ziua a fost salvata de plaja, cum se salveaza toate zilele aici, dar tin sa raportez ca acela a fost momentul in care regula noastra sfanta de a parca gratis la Igara si de a veni cu autobuzul s-a dus pe apa sambetei. Si nu, nu am mai cautat varianta gratuita. Dupa ce nu gasisem parcare de niciun fel in doua sate intregi, nu mai aveam psihicul necesar sa caut si una pe gratis.

Panoul de tarife de la La Concha. Noi am dat 10 EUR pentru trei ore.

Si ca sa inchei ziua aia asa cum a fost, va spun ca la un moment dat, pe o terasa din centru, in capitala mondiala a pintxo-urilor, cu 40 de baruri de txakoli la 200 de metri in jurul meu, eu am comandat o halba de Guinness. Nu am nicio explicatie si nici nu caut una. Uneori omul vrea o bere neagra irlandeza si atat. Barul se cheama Garanbar, sau cam asa ceva, ca nu am fost atent la firma, si e destul de cunoscut la ei — adica e un irish pub, si irish pub-urile sunt la fel peste tot in lume, de la Dublin la Militari: lemn inchis la culoare, aceleasi patru beri la halba si aceeasi lumina galbena. Am baut-o cat am asteptat-o pe Marta sa manance. La cat a mancat, puteam sa beau un bax intreg, dar eram cu masina.

O halba de Guinness in capitala mondiala a pintxo-urilor. Nu am nicio explicatie.

Iar de cafeaua de specialitate, ca stiu ca ma urmariti si pe punctul asta si ca v-am promis ca va anunt cand cade: nu a cazut. Nici luni, nici marti. Tot la East Crema Coffee, tot pe Hernani Kalea, tot pe aceleasi scaune, in halul in care intri pe usa si nu mai trebuie sa te uiti unde e tejgheaua. Nu am nicio poza cu ea, pentru ca dupa unsprezece zile nu mai fotografiezi cafeaua, doar o bei. Regula tine de unsprezece zile. Va anunt eu cand cade, dar deocamdata nu se anunta nimic.

---

Partea plictisitoare, dar utila

• 🔴 Daca veniti in august si aveti masina, nu va bazati pe parcare in satele de coasta. Zarautz si Getaria, marti, in plina zi, aveau zero locuri libere, ambele. Nu putine. Zero. Solutia reala e sa mergeti cu Euskotren linia E1, care are gara chiar in Zarautz, sau sa ajungeti acolo dimineata devreme, inainte de ora 10. Noi am pierdut o zi intreaga si 50 de kilometri ca sa aflam asta in locul vostru.
• 🅿️ Parcarea subterana de la La Concha (Telpark) e deschisa 24 de ore din 24 si costa, dupa panoul afisat in august 2026, in jur de 4,8 EUR prima ora si 8 EUR pentru doua ore, cu un maxim zilnic de 57,95 EUR. Noi am dat 10 EUR pentru trei ore si o dupa-amiaza de plaja. E fix sub plaja, deci daca mergeti la baie pentru cateva ore si nu aveti chef sa cautati nimic, e o solutie cinstita. Pentru o zi intreaga in oras, tot Igara e raspunsul, si e gratuita.
• 🟢 Monte Urgull e cel mai bun lucru gratuit din San Sebastian. Urcare pe jos din orasul vechi, 30 de minute in ritm de om normal, poteca de pamant si trepte prin padure, fara bilet si fara program. Sus sunt cetatea Castillo de la Mota, capela Santo Cristo de la Mota si statuia Sagrado Corazon (1950, vreo 12 metri). Panorama de acolo e la fel de buna ca de pe Igueldo si nu costa cei 5,50 EUR de funicular.
• 🪨 Flysch gratis, in oras: la baza lui Urgull, pe Paseo Nuevo, se vad de pe balustrada aceleasi straturi de roca inclinata pentru care lumea se duce la Zumaia. Nu e la fel de spectaculos, dar e la 5 minute de Parte Vieja si e pe drumul vostru oricum.
• 🐟 Aquarium Donostia, la poalele lui Urgull, pe partea dinspre port: deschis din 1928, are un tunel de sticla prin bazinul mare cu rechini si o zona tropicala. 16 EUR de persoana (august 2026), fara coada la casa. Ne-a luat 50 de minute. E cea mai buna solutie pentru o zi innorata, si aici sunt multe zile innorate si in august.
• 🍰 Tarta de queso, actualizare de pret: 4,50 EUR portia (august 2026), fata de 7 EUR cat am dat in primul articol la Don Enrique. Aceeasi prajitura, acelasi cartier, doua strazi diferenta, si cea ieftina e cel putin la fel de buna. Daca luati un singur lucru din articolul asta, luati-l pe asta.
• 🍜 Buga Ramen, in centru: 37 EUR in doi (august 2026), din care 20 EUR meniul vegan cu ramen si gyoza cu legume. E cea mai comoda solutie din oras daca aveti un vegan in echipa — in Parte Vieja, la pintxos, nu prea aveti ce face.
• ☕ East Crema Coffee, Hernani Kalea — tot acolo am ajuns si in zilele astea doua. E singurul loc de cafea de specialitate din Donostia la care ne-am intors de fiecare data, si dupa unsprezece zile inca nu ne-a dezamagit.
• 🍷 Taberna Gandarias, in Parte Vieja, e in toate ghidurile si se vede: seara nu ai loc la masa si nici pe aproape. Se mananca in picioare pe strada, ca peste tot aici, si asta nu e un defect. Daca vreti sa stati jos, veniti inainte de ora 19.
• Museo San Telmo — lunea e inchis. Eu am ratat prima ocazie pentru ca aveam 13 zile la dispozitie, si a doua pentru ca era luni. Verificati ziua inainte sa va faceti drum.
• Kursaal se vede cel mai bine de pe malul dinspre Gros, de pe faleza de la Zurriola. Ziua, pe innorat, nu merita drumul. Noaptea, da.

Urmeaza intoarcerea la Zarautz, de data asta cu loc de parcare, si dupa aia Zumaia, unde am mers pe jos peste 60 de milioane de ani de istorie si unde am mai facut cu mana unei barci de pe mal. A doua din vacanta asta.