Gipuzkoa - orasul frumos cu numele urat (6 august)

Orasul in care am fost in ziua a paisprezecea se cheama Hondarribia, si eu i-am spus toata ziua Horrandari, Hondarrabia, Handarabia si inca vreo trei variante pe care Marta le-a notat mental ca sa-mi scoata ochii mai tarziu. Am ajuns acasa si l-am cautat pe harta ca sa il scriu corect aici. Va spun asta de la inceput pentru ca e singurul lucru urat din tot orasul: numele. In rest, e cel mai frumos loc in care am fost de cand am plecat de acasa, si o zic dupa Bilbao, dupa Gernika, dupa Pasaia si dupa toata coasta. Poate doar Santilliana del Mar sa aiba ceva de comentat.

Si acum, ca sa vedeti cat de nedrept e numele: hondar inseamna nisip in basca, iar ibi inseamna vad. Hondarribia e vadul de nisip, adica exact locul mocirlos prin care se trecea cu piciorul dintr-o parte in alta a estuarului inainte sa existe poduri, barci sau bun-simt. Spaniolii ii zic Fuenterrabia, care suna a fantana turbata, si care e o incercare de acum cateva sute de ani de a face numele basc sa insemne ceva in castiliana. Deci orasul asta, cu castelul lui, cu zidurile lui de secol 15 si cu balcoanele lui rosii, se cheama, pe romaneste, Balta prin Care Se Trece. E ca si cum Sinaia s-ar chema Poteca Noroioasa si tot ar avea castel.

Golful Txingudi. Malul celalalt e Franta, iar barca de 2,50 euro trece prin mijloc, fara mine.

Ziua a inceput insa cu o ratare, ca sa nu va inchipuiti ca eu ajung dimineata devreme undeva. In planul meu scria oprire la Sakona, in Irun, care e tostadorul de la care a pornit toata povestea cu cafeaua de specialitate din Gipuzkoa, prin 2015. Am ajuns acolo si era inchis. Nu inchis definitiv, ci inchis de pranz, ca la noi la primarie: are program 09:00–13:00 si dupa aia iar de la 16:00, si noi am nimerit exact in gaura din mijloc. Ne-am uitat pe geam la masinile de prajit, doua chestii mari si maro ca niste locomotive de jucarie, si am plecat mai departe cu senzatia aia specifica de om care a condus 30 de kilometri ca sa se uite la o cafea prin fereastra.

Am ajuns in Hondarribia si prima veste buna a zilei a fost ca am gasit loc de parcare fara nicio bataie de cap, ceea ce dupa Zarautz si Getaria mi se pare in continuare un miracol care ar trebui anuntat la stiri. Nu unde scria in plan, la La Marina, ci pe strada, oarecum unde am apucat, si posibil intr-un fel care a nemultumit doi-trei localnici cu opinii ferme despre unde ar trebui sa stea o masina cu numar de Spania condusa de un roman. Nu ne-a pasat foarte tare. Nu am luat nimic pe parbriz, ceea ce, va spun de pe acum, nu se poate zice si despre restul zilei.

La Marina: balcoane de lemn pe toata latimea fatadei si muscate rosii la fiecare etaj.

La Marina, cartierul pescarilor, e prima parte a orasului in care intri daca vii dinspre port, si e exact ce speri sa fie: case inguste de trei-patru etaje, lipite una de alta, fiecare vopsita altfel, cu balcoane de lemn pe toata latimea fatadei si cu muscate rosii revarsate peste balustrada. La parter, unul dupa altul, baruri. Iar in fata lor, pe dana, o barca de pescuit albastra pusa pe uscat, scoasa din apa si urcata pe niste blocuri de beton, cu toata carena la vedere, ca un cal ridicat pe doua picioare. Sunt vreo doua etaje de barca de la chila pana la punte cand o vezi asa, de jos, si pe prova avea stema si numele scrise cu alb.

Barca de pescuit scoasa din apa si urcata pe blocuri de beton, in mijlocul cartierului.

Prova, vazuta de jos. Doua etaje de barca, cu stema si numele scrise cu alb.

Acolo am mancat, si aici e o veste buna si una proasta. Vestea buna: pintxos cu ton, in cateva dintre barurile alea din centrul vechi, si au fost printre cele mai bune de pana acum — ton adevarat, nu pasta aia roz de conserva pe care o pun in jumatate din Spania. Vestea proasta e ca iar nu am mancat peste, adica lucrul pentru care venisem in cartierul pescarilor, si nu am o scuza. Iar pentru Marta a fost, ca de obicei, o vanatoare. Ea e vegana, ceea ce in Tara Bascilor e deja o forma de sport de performanta, dar intre timp si-a ingustat singura optiunile: nu mai vrea nici burgeri, nu mai vrea nici cartofi prajiti. Ce ramane, matematic, e mancarea asiatica. Adica noodles. Va anunt cand ajungem la punctul in care nu mai vrea nici noodles, pentru ca atunci o sa mancam aer.

Limonada de pranz in La Marina. Peste, iar nu.

Sticlele de pe masa. Una era Rioja. Despre restul nu depun marturie.

Pe faleza, langa apa, sunt niste stalpi negri de metal pe care scrie in doua limbi, in spaniola si in franceza: Camino de la Bahia si Chemin de la Baie. Sunt marcaje de traseu care ocolesc golful pe jos, si detaliul care mi-a placut e ca scrie in franceza pentru ca malul celalalt e Franta. Nu Franta metaforic, nu Franta la trei ore de mers. Franta aia care se vede cu ochiul liber de unde stateam eu, la vreo 500 de metri de apa: casele albe de la Hendaye, digul lor, plaja lor de trei kilometri. Doua tari care se uita una la alta peste un estuar cat un lac de acumulare.

Marcajele traseului din jurul golfului, scrise si in franceza, pentru ca malul celalalt chiar e Franta.

Aleea cu platani din centru, la ora la care toata lumea era la masa.

Si intre ele circula o barca. Sapte minute de traversare, 2,50 euro de om, pleaca la fiecare 15 minute din parcarea de la Venta si merge, vara, de la 10 dimineata pana la 1 noaptea. E cel mai ieftin mod de a schimba tara pe care l-am intalnit vreodata. Nu ne-am urcat in ea. Si nu ghiciti de ce, va spun eu: pentru ca biletele se cumpara pe barca, iar o barca nu are casa de bilete, deci nu are POS, deci vrea cash. Am stat pe mal si m-am uitat la ea cum pleaca spre Franta fara mine, exact cum m-am uitat la motora din Pasaia si la vaporasul cu turisti de la Zumaia. A treia ambarcatiune careia ii fac cu mana de pe uscat in aceeasi vacanta. Nu mai e ghinion, e o relatie.

Dupa aia am urcat in orasul de sus, in Casco Historico, care e imprejmuit de ziduri intregi din secolele 15–16, nu bucati de zid, nu doua pietre cu o placuta langa ele, ci ziduri complete, cu poarta si cu sant de aparare. Intri prin Puerta de Santa Maria, pe un pod de lemn aruncat peste sant, si in secunda in care treci sub bolta se face liniste, pentru ca inauntru nu au voie masinile si pentru ca piatra inghite zgomotul. Am trecut pe sub poarta aia de vreo patru ori in 20 de minute, dus-intors, ca prostul, doar ca sa mai aud o data cum se schimba sunetul.

Puerta de Santa Maria si podul de lemn peste santul de aparare.

Sub bolta portii se face liniste. Am trecut de patru ori ca sa ma conving.

Sus e Plaza de Armas, o piata lunga de piatra cu terase pe o parte si cu case cu balcoane colorate pe cealalta, si in capatul ei Castillo de Carlos V, care azi e Parador, adica hotel de stat. Zidul lui e o chestie serioasa: piatra bruta, fara ornamente, cu o crapatura verticala care il taie de sus pana jos si care e lasata acolo intentionat, ca sa se vada. Curtea interioara e goala, are iarba si un trunchi de copac taiat in mijloc, si e genul de loc in care nu ai ce sa faci decat sa stai. Am stat.

Casele din piata, fiecare vopsita altfel si toate reparate.

Plaza de Armas, cu terasele pe o parte si castelul in capat.

Castillo de Carlos V, azi Parador. Crapatura verticala e lasata acolo intentionat.

Curtea interioara: iarba, un trunchi taiat si nimic de facut. Am stat.

Si trebuie sa va spun ceva despre atmosfera de acolo, pentru ca e diferita de tot ce am vazut pana acum pe coasta asta. Hondarribia e bogat. Nu bogat ostentativ, ci bogat linistit: fatadele sunt toate reparate, lemnul de la balcoane e proaspat vopsit, nu exista niciun magazin de suveniruri cu magneti, nu exista bannere, nu exista tipul ala care iti baga in fata un pliant. E cu cateva clase peste Zarautz, peste Pasaia si chiar peste bucati intregi din San Sebastian. Cand te uiti in jos peste ziduri, vezi acoperisuri de olana, golful si Franta, in ordinea asta. Si atunci intelegi de ce jumatate din pensionarii bogati ai provinciei se muta aici.

Bogatie linistita: lemn proaspat vopsit si niciun magazin de magneti.

De pe ziduri se vad, in ordinea asta: acoperisuri de olana, golful si Franta.

Iar ca sa nu credeti ca orasul se ia prea in serios, in vitrina unui magazin de pe o straduta din Casco era un afis vechi cu un tip care rade, cu par bogat si cravata, cu o halba de bere langa el, si pe afis scria, in engleza: Beer — the reason I wake up every afternoon. Adica: berea, motivul pentru care ma trezesc in fiecare dupa-amiaza. Intr-un oras cu ziduri medievale intacte si cu Parador in castel, singurul mesaj care mi-a ramas in cap e ala. E fix genul de gluma pe care as fi facut-o eu, ceea ce inseamna fie ca sunt in orasul potrivit, fie ca am probleme.

Berea, motivul pentru care ma trezesc in fiecare dupa-amiaza. Intr-un oras cu ziduri medievale.

Despre cafea, ca sa inchid subiectul cu care am inceput ziua. In Hondarribia am baut una intr-un local oarecare din centru si a fost oribila. Am stiut de la pretul de pe lista, pentru ca in doua saptamani am invatat regula asta pe coasta basca si nu m-a inselat inca: flat white la 2 euro inseamna cafea proasta. Nu e snobism, e aritmetica — la pretul ala nu ai cum sa pui inauntru boabe de specialitate prajite in provincia asta, deci pui altceva. Un flat white bun costa aici intre 3 si 3,50, si diferenta de un euro si jumatate se simte de la prima inghititura ca diferenta dintre o cafea si o supa arsa.

Ne-am intors in Donostia, si aici s-a intamplat singurul lucru care m-a costat bani in ziua aia. Am parcat pe strada, undeva prin Gros, si m-am dus la aparatul de plata cu cele mai bune intentii din lume. Aparatul avea ecranul stins. Nu scria nimic pe el, nu se aprindea nimic, nu aveam de unde sa aflu nici cat costa ora, nici daca ia card, nici daca ia monede, nici daca mai traieste. Am stat in fata lui ca in fata unui bancomat mort, am apasat doua butoane din politete, si dupa aia am facut ce ar fi facut oricare dintre voi: am ridicat din umeri si am plecat la plaja.

Cand ne-am intors, aveam pe parbriz o hartie. 50 de euro, sau 22 daca platesc in 10 zile, ceea ce e o reducere aproape simpatica, un fel de black friday al ilegalitatii. Si acum vine partea pe care trebuie sa o consemnez cinstit, pentru ca altfel nu are haz: eu nu am platit parcarea nicaieri in Spania de cand am ajuns, adica de 14 zile, cu exceptia parcarilor subterane cu bariera, unde nu ai cum sa te faci ca ploua. Doua saptamani, sase orase, zero tichete. Si prima amenda o iau abia acum, in orasul in care locuiesc de zece zile. Ori am avut un noroc chior, ori sistemul lor de control e mai relaxat decat merita, ori pur si simplu mi-a venit randul.

Nu am de gand sa o platesc. Masina e inchiriata, deci povestea are oricum un al doilea capitol care se va scrie intre firma de rent-a-car si mine peste cateva saptamani, si vi-l povestesc cand il aflu — s-ar putea sa ma coste mai mult decat cei 22 de euro pe care nu i-am dat, caz in care va rog sa rasfoiti articolul asta din nou si sa radeti de mine in comentarii, aveti dreptul. Deocamdata am, in aceeasi zi, o amenda pentru o parcare pe care nu aveam cum sa o platesc si o barca pierduta pentru ca nu aveam cu ce sa o platesc. Tara asta si cu mine avem o problema serioasa de comunicare pe tema banilor.

Ne-am reparat ziua la Simona, in Gros, la doi pasi de plaja: cafea de specialitate serioasa, local frumos, oameni care stiu ce fac. A fost printre cele mai bune din toata vacanta. Deci consemnez pentru cei care tin scorul: regula cu o cafea de specialitate pe zi tine de 14 zile si nu a cazut nici azi, desi azi a fost la un pas, si a fost salvata la 30 de kilometri de locul unde trebuia sa se intample. Am promis in alt articol ca va anunt cand cade. Inca nu.

Inapoi in Donostia. Dupa amenda, un Aquarius.

Si dupa aia m-am dus pe Zurriola, plaja cealalta a orasului, aia dinspre Gros, si am dormit pe nisip o ora si un sfert. Fara plan, fara ceas, fara nimic. A fost, sincer, cea mai buna ora si un sfert din ziua aia si probabil din ultimele trei. Am adormit ascultand difuzoarele si m-am trezit ascultand difuzoarele, pentru ca peste plaja se da, la intervale regulate, un anunt in trei limbi.

Anuntul suna cam asa: atentie la intrarea in apa, s-au semnalat caravele portugheze. Adica exact chestia aia frumoasa si otravitoare pe care am vazut-o cu o zi inainte pe nisip la Zumaia, balonul ala translucid cu creasta violet care are tentacule de zece metri si care te baga in spital daca il atingi. Si acum va rog sa ma urmariti cu atentie, pentru ca aici e problema mea cu anuntul asta: ce anume ar trebui sa fac eu cu informatia asta? Sa fiu atent? Cum? Sa ma uit pe unde pun piciorul in apa tulbure, la tentacule aproape invizibile, lungi cat un autobuz? Sa negociez cu ele?

E fix semnul de la noi de pe Transfagarasan, Atentie, cad pietre!. Da, bine, si? Ce fac cu asta? Ma uit in sus tot drumul? Circul mai atent, dar cu casca? Exista doar doua solutii logice: ori inchideti apa, ori scoateti dracului caravelele din ea. Dar un difuzor care iti spune sa fii atent la un animal pe care nu il poti vedea e echivalentul acustic al ridicarii din umeri. Eu am ales varianta romaneasca a raspunsului: am ignorat anuntul si m-am culcat la loc, si va confirm ca am supravietuit, ceea ce nu e o recomandare, e doar o statistica.

Seara am mancat noodles, intr-un local de langa Zurriola, mai scump decat cel dinainte si mai prost decat cel dinainte, ceea ce e o combinatie pe care o intalnesti mai des decat ai crede. Si nu, in cazul in care va intrebati, tot nu am ajuns la Getaria. Suntem la a treia zi consecutiva in care Getaria exista, e la 20 de kilometri, si eu nu sunt in ea. Am renuntat oficial ieri, dar tot imi vine sa raportez zilnic, ca la o evidenta militara.

Maine mergem la 12 kilometri de hotel, in tinutul cidrului, sa mancam sub butoaie de zeci de mii de litri, si dupa aia la Chillida Leku, unde niste bucati uriase de otel si de granit stau printre stejari si se uita la tine. Adica exact genul de zi in care nu ai nevoie de cash. In teorie.

---

Partea plictisitoare, dar utila

• 🅿️ Hondarribia, parcarea: noi am gasit loc pe strada fara probleme, joi, in august. Varianta sigura ramane parcarea de la La Marina / port, cu urcat pe jos in orasul de sus — Casco Historico e in mare parte pietonal si oricum nu are rost sa intri cu masina pe strazile alea.
• 🔴 Donostia, parcarea cu plata: daca aparatul e mort, tot amenda o luati voi. Am nimerit unul cu ecranul stins, deci fara pret afisat si fara mod de plata vizibil, si asta nu e o scuza pentru nimeni. Amenda: 50 EUR, redusa la 22 EUR daca se plateste in 10 zile (6 august 2026). Solutia corecta e sa mutati masina sau sa cautati alt aparat pe strada urmatoare. Si daca sunteti cu masina inchiriata, socoteala e mai proasta decat pare: firmele de rent-a-car din Spania pun peste amenda un comision de gestionare pentru identificarea soferului, de obicei intre 25 si 60 EUR, chiar daca legalitatea lui e contestata.
• 🚤 Barca Hondarribia – Hendaye: 2,50 EUR de persoana si de sens, biletele se cumpara pe barca, deci in numerar. Traversarea dureaza 7 minute, pleaca din parcarea de la Venta, iar vara (1 iulie – 15 septembrie) circula de la 10:00 pana la 01:00 — ora e reper de orar, nu de poveste. Bicicleta se plateste separat, in jur de 0,50 EUR. Cel mai ieftin mod de a intra in Franta din toata calatoria asta, si singurul pe care l-am ratat din buzunar gol.
• ☕ Sakona, tostadorul din Irun (Burniola 1): program 09:00–13:00 si 16:00–18:00, de luni pana vineri, weekend inchis. Noi am ajuns in pauza de pranz si am ramas cu masinile de prajit vazute prin geam. Daca il puneti in traseu, puneti-l dimineata devreme.
• ☕ In Hondarribia nu am gasit cafea de specialitate. Regula care nu m-a inselat pe coasta asta: flat white la 2 EUR inseamna cafea proasta; una buna costa 3–3,50 EUR. Cea buna a zilei a fost la Simona Specialty Coffee Club, Ramon Maria Lili Pasealekua 2, in Gros, Donostia — deschis zilnic 08:00–19:00. Au si un al doilea local, El Patio de Simona, pe Ijentea, in orasul vechi.
• 🪼 Pe Zurriola se dau anunturi pentru caravela portugheza, in trei limbi, la intervale regulate. Daca se semnaleaza, plajele ridica steag rosu. Ce faceti daca va intepa e scris pe larg in articolul de ieri; pe scurt: iesiti din apa, nu frecati, nu clatiti cu apa dulce, scoateti tentaculele cu un card si nu cu mana, apa cat de calda suportati, si mergeti la salvamar.
• 🥬 Vegan in Hondarribia: greu. Pintxos-urile sunt aproape toate cu peste, cu ton sau cu jambon. Daca sunteti in situatia noastra, mancati inainte sau planificati o oprire in Donostia.
• ⏱️ Trei ore ajung pentru La Marina plus Casco Historico plus castel, in ritm lenes, cu oprit la o bere. Orasul e mic si tot ce merita vazut e la 10 minute de mers unul de altul.