Bizkaia - podul pe care nu poti sa mergi (28 iulie)

Va spuneam data trecuta ca urmeaza iesirea la mare. Am iesit, si am iesit printr-un pod pe care nu poti sa mergi. Si, ca sa fie povestea intreaga, am nimerit acolo fix de ziua lui: podul Vizcaya a fost inaugurat pe 28 iulie 1893, iar noi am ajuns in fata lui pe 28 iulie 2026, la 12:20. O suta treizeci si trei de ani si cateva ore. Nu am facut-o intentionat, am aflat abia seara, pe telefon, si m-am simtit mult mai destept decat eram.

Puente Vizcaya de pe malul Getxo. Dincolo de apa e Portugalete, la 90 de secunde si 60 de centi distanta.

Acum sa lamurim treaba cu podul pe care nu poti sa mergi, ca merita. Puente Vizcaya, sau Puente Colgante cum ii zice toata lumea de pe acolo, leaga Portugalete de Getxo peste gura raului Nervion. Problema in 1893 era simpla si e aceeasi de cand lumea: iti trebuie un pod, dar pe sub el trec vapoare spre portul Bilbao si nu ai voie sa le stai in drum. Un pod normal ar fi fost prea jos. Un pod inalt ar fi cerut rampe de un kilometru pe fiecare mal, prin mijlocul orasului. Asa ca Alberto de Palacio, care fusese elevul lui Eiffel si se vede de la doi kilometri, a facut altceva: a ridicat patru turnuri de fier de 45 de metri, a intins o grinda intre ele si a atarnat de grinda o gondola care aluneca pe roti dintr-un mal in celalalt. Nu e pod. E bac. Un bac aerian. Traversarea tine un minut si jumatate, incap si masini in ea, si costa 60 de centi de persoana, iulie 2026. Fix 60 de centi. E cel mai ieftin lucru pe care l-am atins in Spania in ultimele doua saptamani, si include si un monument UNESCO.

Pentru ca asta e: primul pod transbordor din lume. Dupa el s-au mai facut vreo douazeci prin Europa si America, din care au mai ramas opt in picioare, restul au fost bombardate, taiate sau lasate sa cada singure. Asta merge in continuare, in fiecare zi, din 1893, si duce oameni la munca. Am facut naveta intr-un monument UNESCO, si nu multi pot spune asta.

Gondola atarnata de grinda, la 45 de metri. Placa UNESCO e din 2006, podul din 1893.

Partea buna abia acum vine. Pe malul de la Getxo, de unde am plecat noi, sunt vile de secol 19 cu turnulete si gradini si garduri de fier forjat, alea facute de burghezia care se imbogatise din fier si din vapoare exact cu apa asta. Pe malul celalalt, la Portugalete, sunt blocuri, strazi in panta si oameni care isi vad de treaba lor. Aceeasi apa, 60 de centi si 90 de secunde intre ele. E ca si cum ai lega Primaverii de Ferentari cu o telegondola, ai lua 3 lei pe bilet si toata lumea ar gasi asta perfect normal de o suta treizeci de ani.

Se poate si sus. Pentru 11 euro de persoana urci cu liftul pana in grinda aia de la 45 de metri si traversezi pe jos, pe o pasarela ingusta cu plasa pe margini, iar in cele 11 euro intra si trecerea cu gondola, deci nu mai platesti si cei 60 de centi. Am urcat. Si va spun cinstit ca banii sunt pentru priveliste, nu pentru senzatii tari, ca nu e nimic infricosator acolo sus, e doar foarte frumos: vezi tot estuarul pana unde se face mare, vezi Portugalete-ul cu acoperisurile lui rosii ingramadite unele in altele si cu turnul bisericii iesind din gramada, si vezi vapoarele care intra in port trecand fix pe sub tine. Ieri am dat 18 euro la Guggenheim si am stat 50 de minute. Azi am dat 11 si am stat cam tot atat, si am coborat mult mai multumit. Nu mai trag eu concluzia, ca m-am facut de ras cu ea si data trecuta.

De sus, de pe pasarela. Cei 11 euro sunt pentru priveliste, nu pentru senzatii tari.

Am coborat in Portugalete pe la 13:30 si am dat o tura prin orasul vechi, care e in panta si care nu are nimic de vazut in sensul in care inteleg ghidurile vazutul. Are in schimb frizerii. Are foarte multe frizerii. Am inceput sa le numar de plictiseala si m-am oprit pentru ca ma incurcam, si atunci mi-am dat seama care e de fapt situatia in orasul asta: sunt mai multe peluquerii decat capete de tuns. Poate de asta si sunt inchise majoritatea. Peluqueriile, nu capetele.

Una din ele se cheama Inaki. Scrie pe firma, cu litere de lemn, mari, si dedesubt: Peluqueria de caballeros desde 1994. Obloanele trase, bineinteles. Si aici va reamintesc unde ramasesem cu limba: dupa doua zile in care nu intelesesem absolut nimic, primul cuvant basc pe care l-am citit corect din prima a fost numele unui frizer inchis. Inaki e Ignatiu pe basca, il cheama asa pe fiecare al doilea barbat de pe aici, si pentru vreo cinci secunde am avut impresia ca ma descurc. Nu ma descurcam. Dar a fost frumos cat a tinut.

Inaki. Peluqueria de caballeros desde 1994. Inchisa, ca mai toate.

Portugalete de pe mal, cu turnul bisericii iesind din acoperisuri.

Ne-am intors cu gondola pe partea de Getxo si pe la 14:30 eram pe plaja de la Algorta, care e plina de lume dar e destul de lunga cat sa nu conteze, cu o faleza alba in capat care arata a bucata rupta din altceva si pusa acolo. Nu ne-am bagat in apa. Aveam 40 de kilometri de facut spre vest si o socoteala de rezolvat cu Cantabria.

Plaja de la Algorta, la 14:34. Faleza alba din capat arata a bucata rupta din altceva.

Pentru ca la 15:10 eram in Castro Urdiales, si Castro Urdiales nu e in Tara Bascilor. E in Cantabria, adica fix provincia despre care va povesteam in primul articol si din care credeam ca plecasem definitiv. Se pare ca nu. E la 40 de kilometri de Getxo pe A-8, gratuit tot drumul, si granita se trece fara sa observi nimic, in afara de faptul ca dintr-o data indicatoarele au un singur nume in loc de doua si ti se odihneste creierul.

Primul lucru pe care il vezi la Castro Urdiales e apa, si apa aia nu are ce cauta acolo. Marea Cantabrica e verde-cenusie si serioasa si te ia pe sus daca nu esti atent, asa cum am vazut-o la Santander acum cinci zile. La Castro, in golful de la Ostende, era turcoaz. Turcoaz de agentie de turism, cu nisipul vizibil prin ea. Marta a zis ca pare Photoshop. E acelasi ocean, la 60 de kilometri distanta de unde il injuram noi saptamana trecuta. Nu am nicio explicatie si sincer nici nu vreau una.

Playa de Ostende, Castro Urdiales. Marta a zis ca pare Photoshop.

Am mancat pe o terasa langa plaja, si aici trebuie sa fac o precizare pentru cine vine dupa noi. Am comandat o tostada si un bocadillo, adica in mintea mea o felie de paine prajita si un sandvis, ceva cu care sa nu ma ingreunez ca mai am de condus. Au venit doua chestii mult mai mari decat ma asteptam, imbibate in ulei de masline cat sa nu ramana intrebari, si erau exact ce trebuia. Nu stiu cine a decis ca mancarea usoara de vara inseamna frunze, dar aici nu s-a prins ideea si cred ca e mai bine asa.

Orasul vechi e stramt si urca, iar sus de tot, pe o stanca deasupra portului, stau lipite doua chestii care in mod normal nu ar trebui sa stea impreuna: Santa Maria de la Asuncion, cea mai serioasa biserica gotica din Cantabria, uriasa, cu contraforturi ca niste picioare de paianjen, si fix langa ea un castel medieval in care cineva a bagat un far in 1853 si l-a lasat acolo. Deci ai catedrala si farul pe aceeasi piatra, cu marea dedesubt si cu un pod vechi de piatra care le leaga. E, obiectiv vorbind, cel mai bine asezat ansamblu pe care l-am vazut in calatoria asta, si e gratis, ca il vezi de afara.

Santa Maria de la Asuncion, cea mai serioasa biserica gotica din Cantabria.

Golful de sub far. Pentru asta merita drumul.

Era 16:34 si era ora aia de vara in care umbra nu exista nicaieri, iar noi ne taram in sus pe caldaramul ala ca doi oameni care nu invata absolut nimic din experienta. Ieri urcasem pe jos la Begona pe caldura. Azi asta. Marta zice ca ne trebuie un plan. Marta are dreptate si stie ca are dreptate, ceea ce e partea cea mai greu de suportat.

Un singur lucru m-a oprit din drum in orasul vechi, si nici acum nu stiu exact ce era. Pe balconul primariei statea o femeie de vreo cinci metri. Un gigante, adica una din papusile alea uriase pe care le poarta oamenii pe umeri la sarbatori prin nordul Spaniei, cu boina pe cap, cu fusta lunga si cu bratul intins peste piata, ca si cum ar fi pus ea orasul la punct. Jur imprejur, steaguri verzi pe care scria „Vive la fiesta". Nu am aflat care fiesta, ca nu era nimeni de intrebat la ora aia si nici afis nu am gasit, dar orasul era imbracat clar pentru ceva. Retineti gigantele, ca ne mai intalnim cu ei pe 8 august la San Sebastian, si atunci nu o sa fie unul singur.

Un gigante pe balconul primariei, cu steaguri de „Vive la fiesta" imprejur. Care fiesta, nu am aflat.

Am plecat din Castro pe la 17:00, adica mult mai devreme decat imi scrisesem eu in hartii, si nu din vreun motiv nobil, ci pentru ca se terminase. Stradutele din orasul vechi sunt frumoase si le faci in vreo 40 de minute, dupa care ai vazut ce era de vazut. Biserica, farul si golfuletul ala au fost superbe si pentru ele merita drumul. Restul e un oras normal in care traiesc oameni normali, si asta nu e o critica, doar ca nu ai ce sa faci acolo trei ore in plus. Puteam sa fac baie in apa aia turcoaz despre care va povesteam, dar costumele de baie erau frumos impaturite in Bilbao, la 40 de kilometri, unde nu foloseau nimanui. Deci daca plecati spre coasta pe ziua asta, luati costumul de baie chiar daca in program scrie biserica gotica. Mai ales atunci.

Si acum va spun cine a fost adevaratul erou al zilei de 28 iulie, ca nu e nici podul, nici biserica. E o doza de Aquarius. Pentru cine nu stie, Aquarius e bautura aia izotonica pe care spaniolii o beau ca noi apa plata, se gaseste absolut peste tot, inclusiv in sate cu doua sute de locuitori si o singura benzinarie. La 17:05 stateam in Castro Urdiales cu doza in mana ca un om care tocmai a terminat un maraton. La 18:31, deja intors in bucataria din Bilbao, aveam in mana sticla de un litru si jumatate. Am doua poze cu Aquarius din ziua asta si niciuna cu ce am mancat. Cred ca asta spune despre 28 iulie mai mult decat as putea eu sa scriu in trei paragrafe.

17:05, Castro Urdiales. Eroul zilei.

Un singur ocol am mai facut inainte de casa. Cum intri in Bilbao dinspre vest pe A-8, iti apare in dreapta San Mames, stadionul lui Athletic. M-am oprit un sfert de ora si l-am fotografiat pe dinafara, ca asa fac eu cu stadioanele oriunde ajung: nu intru niciodata, nu ma duc la meciuri, doar le dau tarcoale pe afara ca unor cladiri. Si asta chiar e o cladire, un oval alb imbracat in cateva mii de lame de plastic care noaptea se aprind in rosu si alb si se vad de peste tot.

Dar partea buna nu e cladirea. Athletic Bilbao joaca de peste o suta de ani cu o regula pe care nu o mai are nimeni pe planeta: pun pe teren doar jucatori nascuti sau crescuti in Tara Bascilor. Doar. Fara cumparaturi din Brazilia, fara nimic. Si cu regula asta n-au retrogradat niciodata din prima liga spaniola, lucru pe care il mai pot spune doar Real Madrid si Barcelona, care cumpara de pe tot globul. Deci limba aia pe care nu o intelegeam eu acum doua zile are si echipa ei de fotbal, iar echipa aia bate lumea cu oameni de acasa. Am plecat de la o parcare de stadion mult mai impresionat decat ma asteptam.

San Mames, pe dinafara. Ca de obicei, nu am intrat.

In program, pentru seara, scria street art in Bilbao La Vieja, cartierul de peste rau cu pereti pictati pe care il tot amanam de trei zile. Va confirm ca am facut street art. L-am facut la mine in pat, la cazare, timp de o ora, cu ochii inchisi. Ma rupsesem. Nu am mai ajuns in La Vieja, si de fapt nici nu cred ca oboseala e explicatia intreaga, ca e un cartier despre care toata lumea iti spune ca s-a schimbat mult si tot toata lumea adauga si un „dar". Mai am doua seri in Bilbao si il abordez in una din ele cu mai mult curaj, sau macar cu mai multa energie, ca deocamdata am reusit sa evit un cartier intreg exclusiv prin somn.

Ziua urmatoare insa o luam spre est, la Elantxobe, satul ala lipit de faleza in care autobuzul se intoarce pe o platforma rotativa pentru ca pur si simplu nu are unde altundeva, si la Lekeitio, unde se ajunge pe jos pana la o insula daca prinzi refluxul. Verific mareea dimineata, ca nu se verifica de acasa, si va spun cum a fost.

---

Partea plictisitoare, dar utila

• Puente Vizcaya (Puente Colgante): gondola costa 0,60 EUR de persoana, iulie 2026, si 1,80 EUR masina in sus, dupa cilindree. Pleaca din 8 in 8 minute si merge 24 de ore din 24, 365 de zile pe an. Nu se rezerva nimic, te duci si te urci.
• Pasarela de sus (45 m): 11 EUR de persoana, iulie 2026, cu traversarea cu gondola inclusa. Nu se rezerva, se ia de la casa, la fata locului. Exista si varianta cu audioghid, mai scumpa, in spaniola, basca, franceza si engleza.
• Castro Urdiales: 40 km de la Getxo pe A-8, fara taxa, cam 40 de minute. Biserica Santa Maria si castelul-far se vad complet de afara, gratis, si ele sunt motivul pentru care mergeti.
• Cat stati la Castro: 3 ore ajung. Orasul vechi se face in 40 de minute si dupa aia se repeta. Noi aveam trecute 4 ore in program si am plecat cu doua mai devreme fara sa pierdem nimic.
• Costumul de baie: luati-l, chiar daca in program scrie „biserica gotica". Playa de Ostende e la 1,5 km de centru, apa e turcoaz si limpede, si e singurul lucru care ne-a parut rau ca l-am ratat.
• San Mames: se vede de pe A-8 la intrarea in Bilbao dinspre vest, e ocol de 15 minute si nu costa nimic daca ramaneti pe afara.
• De mancare: pe terasele de langa plaja la Castro, o tostada si un bocadillo au fost mult mai mari decat ne asteptam si ne-au tinut pana seara. Nu comandati de foame, comandati de curiozitate.
• Apa: luati mai multa decat credeti ca va trebuie. Serios. In iulie, pe coasta asta, umbra e o chestiune de noroc.

Urmeaza estul: Elantxobe, Lekeitio si insula la care se ajunge pe jos. Plus Gernika, si acolo o sa fie mai putin de ras.