===== pauza de aplauze indelungi si repetate ======
Multumesc, multumesc, dati-mi voie...
In al doilea rand, tin sa va surprind inca de la inceput. Sau reinceput. Nu am fost la Vama Veche de 1 mai. Chiar daca unii dintre voi stiu ca am fost, am tinut-o ascuns sa mai salvez din rusinea faptului ca nu am fost, sa nu ma arate cu degetul pe strada chiar toata lumea in Centru Vechi. Mai putin cei cu Mamaia.
Si ca totusi, daca tot o dau in vileag, sa nu raman chiar paduche rau de tot, mentionez ca am fost in Viena si in Muenchen. La niste prieteni. Doi la numar, unul in Viena, celalalt in Muenchen. Mai exact una in Viena, celalalt in Muenchen. Stiu, nu sunt coerent, dar poate devin mai incolo.
Si ca sa si incep povestea, am fost de vineri, 27 aprilie, pana miercuri, 2 mai. Bine, asta si pentru ca eu, in lipsa unor cunostinte elementare despre mediul de business/corporatie din Romania, am crezut ca 2 mai e liber (data, nu statiunea.). Astfel, am fost pus in delicata situatie ca, proaspat angajat de 5 zile lucratoare, sa imi iau 2 zile de concediu (macar de as putea mentine rata asta tot restul anului). Dar, evident, nimeni nu s-a putut asterne in calea fericirii mele (sperate, cel putin).
Ei bine, daca in Viena prea multe nu sunt de povestit, iar cele care sunt ma adancesc in marea de penibil in care deja am inceput sa ma afund de la inceputul povestirii, treaba treaba e la Muenchen.
Deci, pe scurt, daca insistati, la Viena, in afara de faptul ca m-am plimbat prin parcuri si am urmarit (cu viu interes, laolalta cu alte zeci de mamici si tatici) un meci de hochei pe iarba intre fete si baieti de 9-12 ani, prea multe alte lucruri interesante nu am facut. Aaa, da, am cumparat de la ikea niste stinghii vrute a fi pentru a repara un pat rupt, finalul povestirii, evident, fiind ca au trebuit puse pe foc impreuna. Ce soarta...
Dar sa revin la meciul de hochei pe iarba si sa subliniez ce mi s-a parut cel mai relevant. tristo-relevant, if u like. Deci pe langa zglobiii aia care alergau cocosati de greutatea echipamentului, fapt care oarecum ii si avantaja ca sa se aplece dupa minge, pe care oricum n-o prea nimereau, deci pe langa acei zglobii copii, mai existau arbitrii. Decenti, privire serioasa, fluier, echipament negru, tot copii - 12 ani. Acu stau si ma intreb: cam cat de complet netalentat la sport si cat de insistenti sa fie parintii tai (austrieci, in caz de-ati uitat) ca, dupa ce ca te indruma spre un sport de care in mod inevitabil vor rade cateva generatii care vor urma despre tine (chiar daca le tarasti sub nas strachinile de campion mondial in domeniu), sa insiste atat de mult cu ridicolul incat, daca nu nimeresti de niciun fel si sub nicio amenintare sau promisiune mingea aia, totusi sa te forteze sa inveti regulamentul si sa te faci arbitru de la varsta aia frageda? Adica in timp ce altii macar, de bine de rau, alearga si dau frau liber entuzaismului copilaresc, tu sa stai sa studiezi cazul, daca a fost sau nu penalti, daca firul de iarba a impiedicat actiunea, daca vreunul din copiii aia si-au luat basketii de nunta cu 3 numere mai mari, drept pentru care se aplica regula offside-ului. Sau alte tampenii.
Dar asta a fost in Viena. Sau, ma rog, daca vreti, va mai zic un eveniment, desi destul de neavantajos pentru mine. Pe scurt am calcat pe o jumatate de bordura si am cazut gramada, cu entorsa de glezna, lovitura la sold, julit in genunchi, plus aschii din telefon sarind in toate partile. Cel mai dificil a fost sa ma decid daca sa plang de durere sau sa rad de cat de stupid am fost. Adica daca de la o perioada nu ma mai lovesc la baschet, ci la betie, acum nu ma regaseam in niciunul dintre scenarii. Anyway, era ziua mea, am considerat-o un frumos cadou.
Sa trecem acum la Muenchen, unde am fost doar o noapte, suficienta pentru a avea de povestit. Dar asta intr-o editie viitoare (ca sa va tin interesati, ca aia la tv. Acum bag publicitate...)