Dintr-o evidenta lipsa de alte activitati pe placul meu, am purces astazi pentru prima data anul asta catre arenele BNR sa vada si ochiul meu ce-ncearca baietii aia de acolo sa execute cu pretentia de tenis.Dupa un prim meci in care Pavel si-a luat bataie foarte impacat in 2 seturi si totodata ramas bun de la public in ultimul meci al carierei la simplu, mult prea usor si fara interes dupa parerea mea (ba chiar cred ca era mai castigat daca venea in slapi si o palariuta de soare, pe relaxare si caterinca), a urmat un meci care chiar nu promitea nimic spectaculos intre Marius Copil - 18 ani, Romania, locul 546 ATP si Ruben Ramirez Hidalgo - 31 ani, Spania, locul 125 mondial.
Fiind si singurul meci pe care l-am vazut integral, sa va povestesc despre asta, fara pretentia ca m-as putea macar exprima cat de cat decent in cadrul acestui sport, cu atat mai mult pricepe cine stie ce subtilitati tactice, altele decat cele trase cu urechea de la toti expertii care ma inconjurau in arena. Ei bine, ce m-a impresionat pe mine, in afara de desfasurarea meciului, un 6-3; 6-7; 6-4 pentru spaniol intr-un meci de 3h18'', a fost faptul ca domnul Child chiar s-a descurcat aproape admirabil, avand in vedere ca era al doilea lui meci in circuitul ATP. Castigase pana la aceasta data 6.700$ din tenis, chestie care nu prea ii incuraja nici macar gesturile de aruncare a rachetei de pamant la nereusitele dese ce l-au insotit pe tot parcursul partidei. Insa, in aceeasi partida el a reusit 11 asi (adversarul niciunul), s-a certat si incurajat pe tot parcursul, aproape la fiecare minge (e.g. "Cum naiba, asta da si cu mobila si-o pune in teren?!?" referitor la o minge pe care spaniolul o lovise cu marginea rachetei, dar totusi castigase punctul), a tipat la fiecare minge in aut de zici ca era arbitru, nu jucator, a incercat sa joace inteligent, respectiv daca nu-i intra primul serviciu, pe al doilea il dadea cat mai liftat, ca sa sara mingea la gat spaniolului, motiv pentru care asta statea foarte pe fund, chiar si la al doilea serviciu al lu' Kind. E adevarat, cu aceeasi exuberanta specifica varstei, si cand s-a apucat sa greseasca a reusit sa piarda vreo 10 mingi la rand, ca sa stie ca a rezolvat si setul cu ocazia asta. Au fost mai multe ghemuri in care conducea cu 40-0 si pierdea relaxat la avantaje, dupa 5 mingi consecutive date peste gard.
Interesant e ca daca la inceput venisem montat pe soare, plaja si caterinca, ulterior, lipsit si de prezenta lu' Sparlac, care ma mai incuraja in directia asta, am ramas singur si nu numai ca am incetat cu caterinca, dar chiar am inceput sa-mi doresc sa castige Enfant. Nu pentru ca ar fi roman, n-am sentimente d-astea, mi se pare chiar o natie de cacat (despre asta intr-un articol viitor), dar imi placea incapatanarea cu care, in pofida greselilor stupide de multe ori, reusea sa se agate de meci si chiar, la un moment dat, sa dea senzatia ca poate sa si castige. A salvat vreo 6 mingi de meci, a revenit in ghemul final de la 40-0 pe serviciul spaniolului la 40-40, a mai salvat 3 mingi de meci, ca sa cedeze apoi ultima minge. Asta, e adevarat, si in conditiile in care Hidalgo juca intr-un picior in urma unor intinderi sau rupturi musculare. Culmea e ca de cand s-a rupt spaniolul, a inceput sa dea in ea mult mai bine si mai sigur. Stia probabil ca daca pierde ghemul ala, s-a dus si meciul, ca ar fi abandonat, nu mai putea juca un ghem, asa ca a dat in ea pe principiul atat de clasic si universal: ori la bal, ori la spital! Se pare ca pana la urma a ales balul, desi nici o vizita la spital nu i-ar strica. La sfarsitul meciului pana au ajuns la centrul terenului a durat cam 5 minute, ziceai ca veneau de la razboi, nu de la un meci de tenis amandoi. Au solicitat interventia unui masor, terapeut, ce era el acolo, de vreo 6 ori impreuna, ba chiar Nino a si iesit din arena o buna bucata de vreme, eu crezand ca chiar l-a luat pisarea la modul instantaneu.
Despre spaniol, ce pot sa spun e ca pentru el tenisul parea ca e cam la fel de simplu ca-n prima zi cand s-a inventat (chiar asa, Ciofi, sa nu-mi spui ca si p-asta tot englezii l-au inventat; cel putin la cat de prost il joaca nu cred), respectiv prinsese regula elementara a jocului: da-o peste plasa aia de la mijloc si de cate ori baiatul ala ti-o da inapoi, incearca sa n-o tii prea mult, da-i-o din nou si e bine, la final o sa iti spuna cineva sa te opresti si-ai castigat meciul! Aidca: returna formidabil cam tot ce venea la el in teren...
M-am gandit la titlul articolului inca de la arene, eram 50/50 intre "Marius inca Copil" si "Marius BARBAT". El l-a ales pe primul. In orice caz, mi-a placut de baiatul asta, chiar l-as vedea jucand la un nivel mai ridicat in viitor, in pofida recordului nebun pe care il are in ATP: 1-1 (o victorie, o infrangere). Asta daca nu cumva, ca orice sportiv roman, sau majoritatea lor, nu este pe final de cariera, adica termina junioratul, deci se pierde la prima suta de mii de dolari castigata. Om vedea...
Deloc de neglijat atmosfera placuta, soarele cald si femeile de mare senzatie, aflate chiar in numar mare la arenele BNR (mai exact in lojele de la arene, ca doar n-or sa stea ele in tribune, cu meltenii) pentru o zi de miercuri. Probabil criza asta chiar a facut victime dintre cele mai diverse...
PS. Ma duc si maine, keep you posted!