As putea sa spun aceleasi lucruri mai mult sau mai putin evidente care s-au tot vehiculat cu privire la prestatia arbitrului, la stilul de joc al celor 2 echipe, la cine merita mai mult sau mai putin sa dispute finala, chestii privite de fiecare data si de fiecare persoana intr-un mod cu totul subiectiv. Ceea ce ramane, din punct de vedere al erorilor de arbitraj, cred eu, sunt: penalty la Thierry Henry in meciul tur, Abidal eliminat aiurea in retur pentru Barcelona si cel putin 2 penaltiuri clare neacordate lui Chelsea. Ceea ce ramane, insa, din punct de vedere al fotbalului in sine, al emotiilor pe care le starneste acest sport, cred din nou eu, este enorm, imens. In afara de faptul ca nu poate fi comparat nicicum cu scarba de fotbal care se practica in RO, sunt anumite imagini, momente, care denota niste trairi incredibile, niste pasiuni extreme.De exemplu, cum trebuie sa se simta un jucator care inscrie golul victoriei, al calificarii, in minutul 93, dupa o partida de o incarcatura ca cea de aseara si pe teren strain, cu 40 000 oameni cantand si asteptand victoria adversa? Gasiti vreun termen de comparatie? Orgasm? hmm, nici pe departe atat de intens... Altceva? N-am nici cea mai vaga idee... Nici inventatorul rotii, becului, bombei atomice nu au ajuns la asa o traire, pentru ca inventia lor era rodul unei munci de durata, trecuta prin multe incercari, astfel incat rezultatul final nu a fost atat de surprinzator, plus ca nu se aflau chiar atat de mult contra cronometru, nu simteau fiecare secunda ca le apasa pe umeri si le taie oxigenul. In fine, asta-i doar impresia mea. Cred ca bucurie de o intensitate mai mare nu exista, cel putin eu nu pot sa-mi imaginez.
Trecand peste asta, imaginea cu Guardiola si Hiddink de gat in min. 80 al partidei, cand Chelsea era in avantaj, fiecare incercand sa gaseasca ultimele retusuri care sa incline soarta partidei in favoarea lor, dar neuitand o relatie de prietenie si respect de pe vremea cand Hiddink era antrenorul lui Guardiola la Barcelona, mi se pare de-a dreptul definitorie pentru ceea ce inseamna fotbalul in Europa civilizata, despre ceea ce inseamna UEFA Champions League. Bineinteles ca vor exista intotdeauna unii care vor pune la indoiala toate aceste imagini, care vor specula, vor gasi comploturi peste tot, dar eu ii consider pur si simplu romani get-beget, pe care ii duce mai mult mintea la comploturi si mor de grija altora decat sa creada in frumusetea si credibilitatea unor lucruri aflate sub ochii lor.
Ar mai fi si imaginea de final cu lacrimile micului indian de pe banca lui Chelsea, care valoreaza la fel de mult cat lacrimile de fericire ale celor din galeria Barcelonei si care spune multe despre scopul sportului: astazi cineva castiga, cineva pierde, dupa care maine o luam de la capat.
Pe 27 mai va astept la finala de vis: Manchester United - FC Barcelona! Sper intr-un spectacol total, pe care, dupa parerea mea, Chelsea nu l-ar fi putut livra.