Pentru a treia noapte la rand m-am trezit din somn la 2 noaptea. Visam ca eram cu ea. Spre diferenta de sutele de vise din trecut de genul asta, asta a fost atat de real, de palpabil, incat pentru o clipa am fost foarte tentat sa-l confund cu realitatea. Povestea noastra din viata reala este suficient de veche incat sa nu mai am pornirea, in mod curent, de a incurca visele cu realitatea. Ceea ce il face cu atat mai surprinzator si mai puternic. Interesant e ca, in cadrul visului, chiar si dialogul dintre noi se purta pe tema vis sau realitate, iar eu incercam sa gasesc repere care sa imi apere ideea de real, dar singurele care imi veneau in ajutor erau vorbele si zambetele ei. Care, evident, sunt dovezile cel mai putin de incredere intr-un caz ca cel de fata, dar, si tocmai in asta consta impactul, pentru o clipa, aproape m-au convins. Atunci m-am trezit. Usor speriat. Culmea este ca cel mai puternic argument al meu pentru a-mi demonstra ca este doar un vis nu incerca sa provina din restul elementelor de natura ireala din scenariu, ci din imposibilitatea unei astfel de asocieri, a fiintelor noastre, indiferent de context.
Am fost, cu ocazia asta, cel mai aproape ever sa inteleg nebunia ca "solutie" (de fapt rezultat) al intamplarilor din viata reala. Sunt convins ca e un lucru banal, aflat in orice carte de incepatori de psihologie sau psihiatrie, dar a fost atat de real si de puternic, incat trezirea la realitate chiar m-a durut. Treaz constientizez ca ideea in sine nu era cu nimic mai putin utopica decat mediul suprarealist in care se petrecea - o nava cosmica. :)
