Din ciclul: astazi 9, maine 10...

Ok, poate titlul e putin pretentios, dar m-am gandit sa scriu aici diverse situatii din viata de zi cu zi in care mi se pare ca lucrurile se desfasoara contrar logicii si bunului simt sau care, pur si simplu, m-au fascinat prin lipsa totala de normalitate la care au ajuns. Sau chestii pur si simplu funny, care-mi retin atentia uneori. Retineti: majoritatea funny, unele si uneori exagerate for the fun of it..

3. Aseara, de fapt intr-o seara, ca e o povestire care transcende granitele temporale, am vazut pe o canapea dintr-un club o grasa. Da ce zic eu grasa, era ca si cand doua grase si-ar fi unit fortele. Canapeaua insasi ma privea cu lacrimi in ochi si imi sugera sa ii dau foc, ca nu mai suporta chinul. N-am putut s-o incurc. Anyway, implacabil, doamna s-a interferat in discutie intre mine si inca doi prieteni, care mai de care mai isteti si mai expresivi la modul plastic cu privire la posibilitatile de a o utiliza in scopuri cat de cat pozitive. Bineinteles ca intre lacrimi de ras pe baza propunerilor si a flegmelor date de scarba cand gandul o lua prea in serios pe urma vorbelor, o prietena ne-a pus intrebarea, fireasca pe undeva, cu care, probabil, incerca sa ne blocheze: ok, ok, radeti, dar cum ii gasiti pizda lu una ca asta? Selectez cele mai bune doua raspunsuri, prezentate aleatoriu:
- da pe cine intereseaza pizda ei? daca esti atat de neinspirat sau de beat de ajungi la momentul ala penibil, dai si tu intre primele doua pliuri, ca tot aia e.
- nu, coaie, gresit total. Ii dai sa bea mult, de preferinta bere, ca e si mai ieftina si cu efect mai rapid, si astepti sa se pise. In momentul ala, totul devine simplu: o iei pe fir in amonte. 

2. In ultima vreme, pe FB, vad din ce in ce mai des anunturi cu caini si pisici gasite, indemnandu-ne sa le adoptam, ca au nevoie doar de dragoste, cu niste ochi mici si umezi, expresivi, cu niste nume de rezonanta (cum or avea nume, daca au fost gasiti, doar nu s-au prezentat..). Cert e ca tare mi se pare ca face parte din strategia cu voturi/like/share pentru care a inceput o adevarata vanatoare pe FB. Mie nu mi se intampla foarte des sa gasesc pe strada caini si pisici numite fifi si dornice de atentie, care sa strige dupa mine sa le adopt. Asta poate si pentru ca nu merg prea mult pe strada si pentru ca nu prea ii bag in seama, de obicei. Si inca ceva: poate "adopt" e un cuvant prea mare pentru operatia asta, ma gandesc. Poate luat in jurisdictie, in chirie, ar fi mai potrivit..

1. La negoita astia, candideaza toata familia ca primari sau e un nume asa popular in romania? La fiecare 2 strazi imi zambeste cate unul. N-am reusit sa-i numar inca pe toti..

Pe cine votam?

Nu sunt foarte stapan pe cunostinte in treaba asta cu politica, la niciun nivel. Asa cum nu sunt eu in context cu multe alte subiecte legate de realitatea din Romania, mai ales cea de pe televizor. Dar, de ceva vreme, observ pe strazi panouri publicitare cu niste apropouri deosebit de finute la anumite personaje, care zambesc mai mult sau mai putin trist, incercand sa ne convinga sa le dam de mancare si la gura lor peste ceva vreme prin voturi.
Trecand peste faptul ca nu am mai votat de prin 2000 si nici n-o voi face si ca nu veti reusi sa ma convingeti cu celebra placa: daca nu votezi tu, voteaza altul pentru tine, unul cretin si daca nu votezi, nu ai dreptul sa te plangi de ce ti se intampla, imi place ideea de a studia psihologia maselor si cum se adreseaza candidatii astfel incat sa-i prosteasca si sa-i minta cat mai credibil. Adevaru-i ca dupa 23 ani de alegeri, iti trebuie un oarecare talent sa reusesti sa ii prostesti pe aia care dau cu stampila, nu mai merge chiar ca in 1990. De fapt continutul minciunilor este acelasi, doar forma se mai schimba, in functie de studiile de piata ale specialistilor in marketing, priviti ca adevarati zei in zilele astea.

Parerea mea e ca toti primarii actuali trebuie realesi. De ce? Pentru ca macar le-am invatat numele si ne vin mai usor in minte peste o vreme cand o sa ne dorim sa le facem niste urari firesti de bine pentru ei si familiile lor in diverse situatii (gropi in asfalt, strazi inchise, neasfaltate, oameni muscati de caini vagabonzi). Si oricum, chiar nu cred ca vreunul sau altul face vreo diferenta. Bineinteles, aici parerile sunt impartite.
Si hai sa ma refer asa, voalat, la cativa dintre ei, just for the fun of it (nu incerc sa impun pareri, mi-e mult prea indiferent ce faceti voi. Si ei.).

Este unu mic si mai amarat asa, asa il sugereaza si fata din poza care apare cumva, obsesiv, pe facebook. El e un independent care, intr-o buna dimineata cu soare, dupa o noapte mai reusita de odihna, a avut o revelatie: s-a gandit ca ar fi foarte trendy-cool sa candideze la primarie. Si daca se poate, sa faca treaba asta fara niciun ban sau cu cat mai putini, gen maxim 50k. Drept pentru care s-a gandit ca pe principiul diversitatii, n-are cum sa nu prosteasca pe cel putin cativa si sa stranga niste firimituri. Pana la urma, daca nu castiga (exista vreun dubiu in mintea lui, vreo emotie?), macar ii ramane ceva sa-si achite creditul de casa, ma gandesc. E practic singurul avantaj pe care il vad pentru el. Aaa, si ca poate mai apar niste bancuri cu numele lui pe care inca nu le stia pana acum.

Toti cei in exercitiu si care se vor a fi realesi prezinta purele intamplari din ultima perioada ca pe o conceptie si realizare proprie, astfel incat sa convinga plebeii de talentul lor. Ba chiar incearca sa-i lucreze si pe latura sentimentala si sa le propuna, urmand firul logic, sa ii voteze pentru a continua ceea ce au inceput. Sau ceea ce isi propun ei acum, inainte de alegeri, sa inceapa, dar care o sa li se stearga din minte imediat dupa alegeri. Dar pe principul tipic romanesc ca ceea ce se incepe la noi fie nu se termina niciodata, fie se termina, dar situatia devine un pic mai proasta decat era inainte de a incepe, treaba asta n-ar trebui sa fie o motivatie pentru noi. De la geam din casa il vad pe unu zambind pe un panou care imi explica, cu bucurie si emotie in glas, ca s-a realizat podul spre Pipera. Pana si exprimarea de pe afis ("Da, pasajul Pipera e gata!" sau ceva aproximativ) denota disperarea si scarba care ne-a cuprins pe toti in asteptarea realizarii asteia care trebuia sa dureze 2 ani si-a durat 12. Sau, cel putin mie, care nu vedeam la tv in sufragerie de praf, atat mi s-a parut. Cred ca un slogan un pic mai sincer era: Desi nu mai credeati, in sfarsit, pasajul Pipera e gata! Mai credeati posibil asa ceva? Si pentru ca raspunsul e sigur nu, eu zic sa ma votati, pentru ca, pura coincidenta, eram primar cand s-a intamplat treaba asta.

Mai e unu la vreo 140 kile care cica face super treaba la nus-ce sector. O face, nu stiu, dar eu totusi nu mi-as dori un primar care cand vine usor infometat in inspectie in piata sa am emotii daca va mai exista conceptul de piata dupa ce pleaca. Cum zice si baiatul asta aici: http://www.catavencii.ro/Piedone-si-ciurul-mistic_0_4087.html#.

Parca pentru a contrasta din punct de vedere fizic, nu si al prostului gust, mai e unu foarte mic, pe niste afise foarte mari, presupun create la cererea lui speciala, incercand sa ascunda niste complexe din copilarie. Daca ati vazut afisul respectiv, in afara de faptul ca numele partidului sau al gastii respective, din partea caruia candideaza, parca este scris de unu cu Parkinson (are foarte multi de P, sau R sau oricum, o litera), poate ati mai observat si ca little man e imbracat si in afis tot in haine de discoteca. Si nu orice discoteca, ci una de prost gust, unde e el obisnuit sa o arda. Tricou, sacou si pantaloni albi semi-transparenti, presupunand ca cineva si-ar dori sa ii treaca prin minte, fie si doar in gluma, anumite detalii cu privire la dedesubturile pantalonilor lui. Toate astea la 60 ani si un par alb de bunic neterminat, cu un zambet o idee mai inteligent decat al unei rame.

Mai e unu care, cel putin in diverse afise de pe net si de prin oras, ne promite niste chestii concrete si totale, gen ca ne dam cu metroul gratis sau ca rupe-n doua toti cainii vagabonzi. Daca totusi, firesc, iti trece prin cap cum naiba ar putea face el asa ceva, te invita sa faci niste click-uri, sa dai niste like-uri, promitand ca la un moment dat iti va explica. Probabil dupa secventa de click-uri apare un smiley d-ala cu :D si un mesaj de genul: Chiar ai pus botul? N-ai vrea sa vin si la tine acasa sa-ti spal rufele? Eu, cel putin, asa imi imaginez.. Si, evident, nu-l pun.

Bineinteles, ultimul si cel din urma, pacaliciul cu freza de Caragiale si mintea din aceleasi povestiri. Candidatul perfect, care ii tot da inainte cu crucea si religia, in speranta de a prosti publicul cu singurul subiect care nu suporta dezbateri inteligente, ci e bazat numai pe incredere si bucuria la bancnotele aruncate in vazul televiziunilor. Asta e, insa, intr-atat de prost, incat a si recunoscut la un moment dat ca el candideaza in cu totul alte scopuri decat cel de a castiga efectiv alegerile. Dar cu el ne-am obisnuit, e ca animalul ala de casa, prost, lipsit de orice urma de sclipire, inteligenta si/sau cultura, dar cu care ne distram cand intram in casa si pana se incalzeste ciorba.

Or mai fi si altii, astia mi-au luat mie vizualul in ultimele saptamani. Duceti-va la vot (ca vin si eu imediat..)!!!

Cum mi-am petrecut intaiu' de mai - partea 2

Si inainte sa ma corecteze cineva, stiu, se zice partea a 2a, dar pentru congruenta si unitate, am zis partea 2.
Deci cu Muenchen ziceti ca ramasesem. Ok..
Si de aici spicuiesc, de fapt cele mai interesante momente (nu neaparat in sens placut) s-au petrecut, dupa cum era de asteptat, noaptea. Cand, mare atentie, mare concentrare, am iesit sa rupem cluburile. Era doar duminica seara, luni era 1 mai, deci chiar si nemtii care nu aveau de calcat rufe, terminat puzzle-uri sau tuns iarba la lumina becului au iesit din case. Majoritatea la kebabul din colt..
Dar sa va prezint mai intai personajele (si aici nu ma refer la mine): Dana din Viena si Mihai din Muenchen. Da, e atat de simplu, sau mai exact e tot ce trebuie sa stiti. Vorba filmului: this information is on a need-to-know basis and YOU don't need to know. E oricum simplu de retinut, danA - vienA, Mihai - Muenchen, got it?
So, am inceput seara la Mihai acasa in prezenta a inca 2 romani si a mai multor sticle de bere si rom. Plus elegantele peturi de pepsi si ce ne-a mai dat Domnul (Mihai in cazul de fata) de baut.
De aici, la solicitarea expresa a celorlalti 2 romani (de-ai locului, dupa acte), am incercat timid un bar numit Cohibar (o pretentie de bar latino, de dansatori salsa: http://www.qype.co.uk/place/89721-Cohibar-City-Muenchen). Daca de lipsa dansatorilor nu puteam sa ne plangem, restul erau toate motive de tristete. Si ca sa va faceti vag o idee, era la fel de mic ca Bar Fly-ul vechi, la fel de inghesuit ca El Comandante junior in serile lui bune (nu anul asta) si la fel de aerisit ca Backstage pe vremuri (cine a prins). Deci in afara unor sume modeste la alcool, gen 10 EUR o vodca cu suc, ceea ce il facea pe Fratelli sa se aseze jos in banca cu nota 2, in rest, aerul conditionat era, evident, conditionat de pornirea unor ventilatoare scarboase, lipite cu scoci (vers locala de la celebrul scotch sau tesa in germana - nu e whiskey!) de traversele barului, de altfel atat de aproape incat pe mine ma priveau direct in ochi, asta cand nu-si indreptau privirea cautatoare spre o evadare din locul ala sinistru. Ca si noi de altfel. Inainte de a parasi totusi localul, o sa mai dau o gluma sinistra: era acolo si un domn respectabil, mai in etate, venit cu aleasa inimii sale, o femeie tot mai la juma de secol asa, intr-o frumoasa rochita de gradinareasa si... fara maini. Adica nu avea maini. Evident ca in starea de lehamite pe care mi-o producea locul, mi-au trecut diverse glume prin cap, gen: cat e ceasul, te fac o salsa, tine-mi si mie vodca, dar m-am abtinut. Si am plecat. Unde? Evident, la o petrecere Ueber30 (adica pentru niste cetateni trecuti de varsta de 30 ani, dupa cum v-ati imaginat.) Ce nu v-ati imaginat e ca oamenii aia nu stiau de gluma si au tot insistat cu peste 30, asta si pentru ca nu le-a spus nimeni unde sa se opreasca. Drept pentru care majoritatea erau la vreo 50-60, franti de beti si intr-o vesnica goana dupa mai tinerele nemtoaice la 40 ani si de doua ori pe atatea kile. Aici ne-am intalnit cu o prietena de-a lui Mihai, romanca, precum si cu prietena ei nemtoaica, care radea continuu, de zici ca i-a lipit cineva zambetul cu scoci-ul de la ventilatoarele de mai sus. Dar ce frapa la acest loc inca de la intrare era, evident, coada in afara pe un covor ca in filmele disco americane din anii 80, precum si intrarea - 10 EUR, in care era inclus un Mojito. Asta pentru ca presupuneau ei ca noi toti visam la un racoritor cocktail de vara cu menta si vodca (sau ce se pune in mod normal in el). Sau, poate, pentru ca a fost cel mai usor de imitat gustul de Mojito din niste ciorapi storsi cu inversunare in niste pahare de plastic mici si adesea refolosite. Oricare ar fi raspunsul, nu am avut curajul sa il aflam.
Cert e ca dupa ce ne-am luat inima in dinti si-am intrat, am pasit intr-o anticamera mare. Foarte mare. Exagerat de mare. Asa de mare, ca baietilor intreprinzatori le-a dat prin cap sa faca si shaormerie, si pizzerie, si bar si loc de sedere pe niste elegante canapele de plastic crapat si jegos, pe care nu ne-am asezat din motive lesne de inteles. Mai rau decat locul propriu-zis nu era decat aerul, adica mirosul de pizza proaspat facuta (sau vomata) cu shaorma si cu ce mai dadeau si baietii aia pe la colturi ca ii suspectez de asa ceva.
Abia din anticamera asta timida am facut pasul spre opulenta care ne astepta in hala propriu-zisa, unde, din cate am inteles, ziua chiar se depozitau diverse baloturi (aparent, caini morti, pesti vechi, piei de animale proaspat jupuite ceva), unde alergau, dupa cum ziceam, tinerii spre 60 ani, cu beri mici in mana, intr-o miscare atat de aleatoare, incat din intamplare si tot mai copulau cate ceva pe acolo. Needless to say ca am stat 15 min cu totul. Mi-a luat mai mult sa descriu decat am stat acolo.
Pleacand de acolo, Mihai a zis sa salveze onoarea sa si a orasului si am mers intr-o discoteca de stil, rafinament si eleganta, pe numele sau "8 seasons", care chiar are o poveste interesanta, mult mai interesanta ca noaptea noastra. Faptul ca are un site al sau va poate da niste indicii asupra calitatii: http://www.8-seasons.com/. Aici, desi se deosebea clar de restul locatiilor din seara respectiva, nesansa a facut ca Mihai sa se napusteasca asupra bodyguarzilor la intrare (poate si disperarea si tristetea din seara aia l-au indemnat), fapt care i-a determinat pe respectivii sa-i infiga o mana in piept si sa i-o bage p-aia clasica cu: Domnu, domnu, aveti rezervare la noi? Cativa dintre voi stiu urmarea, ca si baietii de la Vacanta Mare. Dar cum niciun roman nu e suficient de neamt, nici chiar dupa 20 ani la ei, Mihai nu s-a lasat si a sunat cu nonsalanta, folosindu-si smartphone-ul si browserul din dotare, la proprietarul barului, la ora 4, spunandu-i ca daca nu este vreo petrecere privata, el isi solicita dreptul de a intra in disco. Nu, nu i l-au cerut pe bodyguard la telefon, ca sa-i comunice sa ne ia la picioare pentru indrazneala de a-l suna la 4 dimineata pentru asa ceva, ci chiar ne-au lasat sa intram. Din pacate, n-am mai prins decat vreo 15 min ca era dimineata, iar la nemti 5 CHIAR E dimineata, drept pentru care ne-am potolit rapid. Dar era dragut inauntru. Cam ca o seara mai nereusita in Fratelli.
Pe scurt, seara aia s-a rezumat in: 100 EUR dati pe trenuri, metrou, taxi si intrari in diverse localuri si 2 beri mici, o experienta de night-life in Muenchen si povestea asta. Voi ati iesit un pic mai bine. Adica fara suta aia de euro.

Cum mi-am petrecut intaiu' de mai - partea 1

In primul rand se merita o precizare, si anume faptul ca incerc sa ma reapuc de scris aici. Si asta nu oricum asa, ci la cererea fanilor. Ma rog, fanului, dar pentru a nu-i pata imaginea, nu o sa-i divulg identitatea.

===== pauza de aplauze indelungi si repetate ======

Multumesc, multumesc, dati-mi voie...
In al doilea rand, tin sa va surprind inca de la inceput. Sau reinceput. Nu am fost la Vama Veche de 1 mai. Chiar daca unii dintre voi stiu ca am fost, am tinut-o ascuns sa mai salvez din rusinea faptului ca nu am fost, sa nu ma arate cu degetul pe strada chiar toata lumea in Centru Vechi. Mai putin cei cu Mamaia.
Si ca totusi, daca tot o dau in vileag, sa nu raman chiar paduche rau de tot, mentionez ca am fost in Viena si in Muenchen. La niste prieteni. Doi la numar, unul in Viena, celalalt in Muenchen. Mai exact una in Viena, celalalt in Muenchen. Stiu, nu sunt coerent, dar poate devin mai incolo.
Si ca sa si incep povestea, am fost de vineri, 27 aprilie, pana miercuri, 2 mai. Bine, asta si pentru ca eu, in lipsa unor cunostinte elementare despre mediul de business/corporatie din Romania, am crezut ca 2 mai e liber (data, nu statiunea.). Astfel, am fost pus in delicata situatie ca, proaspat angajat de 5 zile lucratoare, sa imi iau 2 zile de concediu (macar de as putea mentine rata asta tot restul anului). Dar, evident, nimeni nu s-a putut asterne in calea fericirii mele (sperate, cel putin).
Ei bine, daca in Viena prea multe nu sunt de povestit, iar cele care sunt ma adancesc in marea de penibil in care deja am inceput sa ma afund de la inceputul povestirii, treaba treaba e la Muenchen.
Deci, pe scurt, daca insistati, la Viena, in afara de faptul ca m-am plimbat prin parcuri si am urmarit (cu viu interes, laolalta cu alte zeci de mamici si tatici) un meci de hochei pe iarba intre fete si baieti de 9-12 ani, prea multe alte lucruri interesante nu am facut. Aaa, da, am cumparat de la ikea niste stinghii vrute a fi pentru a repara un pat rupt, finalul povestirii, evident, fiind ca au trebuit puse pe foc impreuna. Ce soarta...
Dar sa revin la meciul de hochei pe iarba si sa subliniez ce mi s-a parut cel mai relevant. tristo-relevant, if u like. Deci pe langa zglobiii aia care alergau cocosati de greutatea echipamentului, fapt care oarecum ii si avantaja ca sa se aplece dupa minge, pe care oricum n-o prea nimereau, deci pe langa acei zglobii copii, mai existau arbitrii. Decenti, privire serioasa, fluier, echipament negru, tot copii - 12 ani. Acu stau si ma intreb: cam cat de complet netalentat la sport si cat de insistenti sa fie parintii tai (austrieci, in caz de-ati uitat) ca, dupa ce ca te indruma spre un sport de care in mod inevitabil vor rade cateva generatii care vor urma despre tine (chiar daca le tarasti sub nas strachinile de campion mondial in domeniu), sa insiste atat de mult cu ridicolul incat, daca nu nimeresti de niciun fel si sub nicio amenintare sau promisiune mingea aia, totusi sa te forteze sa inveti regulamentul si sa te faci arbitru de la varsta aia frageda? Adica in timp ce altii macar, de bine de rau, alearga si dau frau liber entuzaismului copilaresc, tu sa stai sa studiezi cazul, daca a fost sau nu penalti, daca firul de iarba a impiedicat actiunea, daca vreunul din copiii aia si-au luat basketii de nunta cu 3 numere mai mari, drept pentru care se aplica regula offside-ului. Sau alte tampenii.
Dar asta a fost in Viena. Sau, ma rog, daca vreti, va mai zic un eveniment, desi destul de neavantajos pentru mine. Pe scurt am calcat pe o jumatate de bordura si am cazut gramada, cu entorsa de glezna, lovitura la sold, julit in genunchi, plus aschii din telefon sarind in toate partile. Cel mai dificil a fost sa ma decid daca sa plang de durere sau sa rad de cat de stupid am fost. Adica daca de la o perioada nu ma mai lovesc la baschet, ci la betie, acum nu ma regaseam in niciunul dintre scenarii. Anyway, era ziua mea, am considerat-o un frumos cadou.
Sa trecem acum la Muenchen, unde am fost doar o noapte, suficienta pentru a avea de povestit. Dar asta intr-o editie viitoare (ca sa va tin interesati, ca aia la tv. Acum bag publicitate...)